1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Dreptul de a te bucura de sărbători. Regula și excepția

29 aprilie – 5 mai

CEREREA VS. OFERTA. Planul de măsuri pentru marcarea zilei de 1 Mai 1989 era conceput astfel încât un număr cât mai mare de concetățeni să beneficieze de o gamă bogată de atracții non-religioase (laice) în condițiile în care Sărbătorile de Paști includeau intervalul 30 aprilie – 2 Mai. Cum mai remarcam, era o minivacanță, potrivit limbajului din prezent (2024).

Se asigurau condiții cât mai favorabile cu putință în stațiunile de odihnă de la munte și de la mare, se suplimentase parcul feroviar și cel auto, aflate în circulație, inclusiv spre zonele de agrement din preajma orașelor, teatrele aveau, în acea perioadă, câte trei spectacole pe zi (cu un repertoriu de înaltă clasă), cinematografele funcționau zilnic și cu program de matinal, la rândul lor, muzeele și expozițiile se aflau de la primele ore ale dimineții la dispoziția publicului larg.

Bineînțeles, bisericile, în special cele de la sate, erau pline, iar autoritățile primiseră ordine stricte să lase libertate deplină credincioșilor să petreacă Paștele potrivit dorinței lor. Dar, s-a avut grijă ca programele căminelor culturale să includă prestațiile unui număr cât mai mare de interpreți vestiți de muzică populară, de formațiuni folclorice la fel de renumite.

Din punctul nostru de vedere, al celor care lucram în Redacția de actualități TV, profilul zilelor de sărbătoare ne furniza suficient „material” pentru acoperirea spațiilor destinate Telejurnalelor.

Reținusem, în special, următoarele prevederi din Planul de măsuri:

„Consiliul Culturii și Educației Socialiste, Consiliul Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România și Muzeul de istorie al Partidului Comunist Român, a mișcării revoluționare și democratice din România, să organizeze expoziția omagială fotodocumentară și de carte cu tema «50 de ani de la marea demonstrație patriotică, antifascistă și antirăzboinică de la 1 Mai 1939. Rolul determinant al tovarășului Nicolae Ceaușescu, al tovarășei Elena Ceaușescu în lupta poporului român pentru apărarea democrației, suveranității și integrității teritoriale a patriei, pentru edificarea socialismului și comunismului în România.

Consiliul Culturii și Educației Socialiste, Consiliul Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România și Uniunea Artiștilor Plastici să organizeze o expoziție de artă plastică, sculptură și grafică cu tematică inspirată din lupta maselor populare, conduse de Partidul Comunist Român, pentru unitate și independență, libertate și dreptate socială, din epopeea edificării societății socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră. Expoziții similare să fie organizate în toate municipiile reședință de județ”.

Aveam, deci, asigurate reportajele destinate deschiderii Telejurnalelor. În primul dintre ele, Nicolae și Elena Ceaușescu erau, din nou, protagoniștii. Cuplul prezidențial își înscrisese în programul dimineții celei dintâi zile de Paște participarea la deschiderea amintitei Expoziții.

Evenimentul a atestat o veritabilă performanță, deoarece prin principalul material documentar organizatorii au reușit să realizeze ceea ce își propuseseră: cu mari fotografii, cu facsimile din presa vremii, să creeze o imagine impresionantă, coerentă a modului în care PCR s-a implicat (real și fantezist) în desfășurarea activităților consacrate zilei de 1 Mai în anii ilegalității. Cum era de așteptat, un spațiu deosebit de amplu a fost rezervat demonstrației din 1 Mai 1939 „la organizarea căreia (cum stătea scris, cu litere de aur, pe un uriaș panou) tovarășul Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena Ceaușescu au avut rolul determinant”. Mistificările erau opera unor maeștri în materie.

Cu ilustrarea perioadei de după 23 August 1944 în special a celei „inaugurate de Congresul al IX-lea al PCR” n-au fost probleme: fotografiile imense și modul lor de prezentare au dat deplină satisfacție.

În schimb, noi, cei de la Redacția de actualități TV, am avut unele „probleme”. Ni s-a indicat să reținem pentru reportajul filmat, preponderent, secvențele în care se aflau numai cei doi, ignorând ceilalți membri ai conducerii de partid și de stat. Operatorii noștri au acționat în consecință. Din păcate, însă, Tovarășa mergea șleampătă, se scărpina frecvent în locuri nepotrivite, când se oprea rămânea crăcănată, avea mai tot timpul o față plictisită. Am fost nevoiți să facem o selecție riguroasă cu multă peliculă aruncată la coș. Dar, totul este în regulă când se termină cu bine. Potrivit aprecierii lui Constantin Mitea (care, desigur, nu era a lui, ci a „forurilor superioare”) am trecut cu succes și acest „examen”.

FAPT DIVERS. Departe de privirile supușilor, „educați” în spiritul ateismului militant, soții Ceaușescu sărbătoreau Paștele așa cum învățaseră în copilărie, conform tradițiilor sătești. Sunt puține mărturii despre astfel de momente. Între cele mai veridice pot fi citate amintirile menajerei-șefe, Suzana Andreiaș:

„Să știți că țineau sărbătorile astea, Paștele, Crăciunul. Mâncau ce mânca toată lumea: carne de miel, ouă roșii, cozonac. Să știți, la ei în casă se făceau întotdeauna ouă roșii. V-am mai spus eu că o dată n-am făcut cozonac de Paști pentru el. Pentru mine făcusem, dar pentru ei, nu. Și în ziua aceea, de Paște, au venit la Snagov. Ouă roșii făcusem și pentru ei, și pentru mine. În casă era cozonac de la Sector (Gospodăria de Partid), frumos, aranjat pe tavă. «De unde este cozonacul ăsta?», mă întreabă tovarășul. «De la Sector», îi spun. «Tu n-ai făcut?». N-am făcut! Mi-a fost rușine să-i spun că pentru mine am făcut și pentru ei nu. «Uite, noi mergem să ne plimbăm și tu ne faci cozonac până ne întoarcem!». În două ore am făcut cozonac acolo, în vilă, în cuptor. I-au pus în mașină și i-au luat cu tot cu tăvi la București. A treia zi de Paște, când am ajuns la București, am mai văzut doar unul în bucătărie. Și o întreb pe fata din casă: «Olimpia, cine a mâncat, mă, cozonacii ăia?». «Dumnealor au mâncat», a zis fata. Lui îi plăcea cozonacul simplu, numai cu stafide”.

Dincolo de viața privată (sau, poate, mai degrabă integrată acesteia), Nicolae Ceaușescu a fost relativ des confruntat cu „probleme religioase”. A trecut prin momente grele când a fost nevoit să accepte înmormântarea creștinească a tatălui și a mamei lui. Spun că „a fost nevoit”, deoarece nu numai locuitorii satului natal, ci toți credincioșii din țară nu l-ar fi iertat niciodată dacă n-ar fi respectat datinile, dacă ar fi desconsiderat obiceiurile locurilor de baștină, tocmai el „cel mai aprig apărător și promotor al tradițiilor strămoșești”.

Nu mai povestesc câte indicații am primit noi, cei de la Actualități, în legătură cu filmarea ambelor înmormântări. Mari dificultăți s-au ivit și când, după ani, N.C. și E.C. s-au dus la mormintele părinților. Nu era voie să se vadă crucile. Pentru a ne da seama până unde ajungea absurdul, precizez că ori de câte ori se transmiteau, în direct, manifestările din Piața Palatului era interzis să se vadă crucea Bisericii Kretzulescu din parcul aflat pe cealaltă latură a Căii Victoriei.

După toată această narațiune, este, cred, momentul să mă refer și la o altă fațetă a temelor de ordin bisericesc (religios, în general).

POLITICĂ ȘI RELIGIE. Am văzut cât de intense și de extinse erau operațiunile, la scară internațională, prin care regimul de la București era ținut aproape permanent sub „focul încrucișat” al celor care îi solicitau respectarea necondiționată a drepturilor omului, cu accent pe libertatea religioasă. În special clerul din Diasporă îl condamna pe Nicolae Ceaușescu cu o severitate ieșită din comun pentru politica lui ateistă, pentru îngrădirea posibilităților de practicare a ritualurilor proprii fiecărui cult, pentru refuzul de a re-acorda greco-catolicilor cadrul legal de care beneficiaseră până în 1948, precum și pentru multe altele.

Dispunem de o bibliografie extrem de bogată pe această temă. După prigoana din „obsedantul deceniu”, dar și după interdicțiile ulterioare (e drept mai subtile) atmosfera din perioada Paștilor în 1989 se dorea mai destinsă, însă pretutindeni erau resimțite sechelele acțiunilor de combatere a „misticismelor”, a „superstițiilor”. Deosebit de persistentă era amărăciunea generalizată provocată de demolarea a zeci și zeci de biserici, de mănăstiri, nu numai din Capitală, ci și din numeroase alte localități ale țării.

O puternică emoție, cu numeroase reverberații în timp, a provocat  demolarea Mănăstirii Văcărești, decizie luată la fața locului, de Nicolae Ceaușescu, la 2 decembrie 1987. Un larg ecou a avut în România și în străinătate scrisoarea de protest semnată, între alții, de Constantin Noica, Răzvan Theodorescu, Geo Bogza, Zoe Dumitrescu-Bușulenga (care era membră a CC al PCR). Dinu C. Giurăscu, Dan Nasta, Peter Derer.

O listă a lăcașurilor de cult demolate numai în București, cele mai multe – monumente istorice, include bisericile (în paranteză, este menționat anul demolării): Enei (1977); Albă Postăvari (1984); Mănăstirea Cotroceni (1984); Izvorul Tămăduirii (1984); Gherghiceanu (1984); Spirea Veche (1984); Sf. Nicolae Sârbi (1985); Sf. Nicolae (1986); Sf. Nicolae Jitnița (1986); Mănăstirea Pantelimon (1986); Doamna Oltea (1986); Olteni (1987); Sf. Vineri (1987); Mănăstirea Văcărești (1987); Sf. Spiridon Vechi (1987); Bradu Staicu (1987); Sf. Treime (1987); Sf. Mina (1985); Izvorul Tămăduirii (1982); Buna Vestire (1981).

Mai trebuie să consemnez, revenind la anul 1989, că pentru noaptea Învierii s-au luat măsuri speciale de ordin propagandistic, în vederea contracarării „pe viu” a acuzațiilor privind încălcările drepturilor religioase în România. Dealul Mitropoliei fusese luminat „a giorno”, în întreaga zonă s-au reparat și vopsit ziduri, garduri, trotuare, s-au spălat monumente, astfel încât străinii invitați să ne viziteze țara să vadă cu ochii lor cum se săvârșise slujbele de Paști, iar corespondenții presei internaționale – cu mijloace proprii sau cu ajutorul operatorilor de la Studiul „Alexandru Sahia” și de la Televiziunea Română – să înregistreze secvențe care să impresioneze o lume întreagă. Oficiul pentru Relațiile cu Străinătatea al RTV a transmis filme cu durate de mai multe minute prin mecanismele schimburilor de actualități din acele zile de sărbătoare.