Festivalul de ospitalitate candidă și design misologic

Am stat de curând o noapte într-un redutabil hotel de trei stele din centrul unei urbe liniștite și pitorești, după toate standardele recente. Curat, liniștit, bine plantat în buricul cetății, hotelul are în față o firmă mare, cu două dintre cele cinci litere stinse, ceea ce-l face să poarte un nume ziua și altul noaptea. Semn prevestitor util, dacă-l vezi înainte să faci rezervarea. Holul de la intrare e înghesuit (suplimentar față de planurile arhitectului) de scaune Ludovic al câtelea nu s-a mai văzut și de un șemineu fals care gâfâie sub povara unor instalații de un kitsch abracadabrant. Urmează liftul, unde ești pus la test. Pe modelul problemei cu capra și varza, trebuie să găsești algoritmul potrivit pentru a transporta două persoane cu bagaj cu tot la etaj. Ocazie cu care poți alege scările, și ele impunătoare prin falsul lux sufocant.

În cameră te izbește mai întâi mobilierul: „vintage” fistichiu (kitsch suav detaliat), dizgrațios și absurd de complicat pentru o locuință atât de provizorie. Venit din ziua toridă petrecută în trafic, vrei să te speli. Moment nu tocmai prielnic să constați că apa rece e doar un pic mai puțin fiartă decât cea caldă, iar geniului care a cuplat mobilierul de baie (o chiuvetă de o enormitate ridicolă și inutilă) cu un robinet cu țeavă de nici zece centimetri (montat în așa fel încât să nu te poți spăla fără să bagi degetele în gaura de refulare a chiuvetei) îi lipsea cu desăvârșire fie simțul funcționalității, fie experiența abluțiunii. Dar surprizele băii nu se încheie așa repede. Cada înaltă, ovală, cu spătar de silicon negru și un fund denivelat după un algoritm foarte alambicat și imposibil de pătruns pentru cei neobișnuiți cu acrobațiile, are un cap de duș îngropat lângă robinet. Pe perete nu e niciun suport în care să-l atârni, iar după folosire o să constați că, deși teoretic e retractabil, trebuie să ghidezi furtunul cu grijă înapoi în gaură, pentru că mecanismul de odinioară care făcea asta automat nu mai funcționează. Și, bineînțeles, balada misologiei nu se încheie așa de ușor. După ce descoperi din greșeală cum două bile lucrează pentru a crea un robinet de o originalitate tâmpă (una pornește și schimbă de la cald la rece și invers – bineînțeles, nu fără tradiționala farsă cu caldul la albastru și recele la roșu –, iar cealaltă reglează debitul, funcție pe care ar fi putut s-o îndeplinească foarte ușor prima, cu riscul ca utilizatorul să se prindă mai repede care-i mersul), observi că orice ai face stropești pe dinafară. Apoi, dacă ai norocul să nu aluneci grav, îți dai seama că apa care n-a ajuns în cadă s-a strâns în pragul ușii, adică fix pe latura opusă celei cu scurgerea plasată strategic sub chiuvetă. (Sunt sigur, totuși, că gazdele nu au incidente prea dese cu apa scursă, pentru că, dacă descâlcirea tainei robinetului cu pricina ar fi probă la ieșirea din casă, ne-am alege cu un lockdown mult mai vizibil ca cel din 2020.)

Internetul merge un minut din cinci, nu neapărat legat, deși holurile sunt împânzite de routere și pereții clădirii sunt așa de subțiri încât în liniștea nopții auzi tot ce fac vecinii, ba chiar și ce vorbesc, dacă te străduiești puțin. Frigiderul produce o fabuloasă temperatură de vreo 15 grade și, după pleoscăitul pe care îl scoate la fiecare oprire a motorului, e un mare candidat la următoarea sursă de incendiu în clădire. Pe geam, la un metru e zidul unei clădiri vecine, drept care inventivele gazde au prins la fiecare etaj meșe fix de lățimea ferestrei, pe care e printat un peisaj feeric din parcul orașului. Același la fiecare etaj. Bineînțeles, locul are mult mai multe de oferit, inclusiv un gândac răposat cu mergătoarele-n sus, care n-a mai apucat să ajungă la frigider. Pleci cu următoarea dilemă în minte: „Să-l iau și să-l pun la coș, jucând până la capăt rolul de oaspete decent, ori să-l las acolo, poate așa află și ei de existența populațiilor conlocuitoare?”

Dar poate n-aș fi povestit experiența (nu intră nicicum în topul celor mai bizar-coșmarești de prin hotelurile românești – într-o urbe nu foarte îndepărtată de asta am avut parte de o baie cu tronul instalat pe jumătate în cabina de duș) dacă nu m-ar fi inspirat… oamenii. Amabili, agale plutitori (poate și din cauza căldurii, pentru că folclorul îi califică fix la polul opus ardelenilor când vine vorba de viteză), senini și cât se poate de relaxați – fizic și intelectual deopotrivă. Am văzut prin alte părți oameni care se miră peste poate că încalci regulile locului, considerându-te nebun că te aștepți să nu circule pe contrasens, ori fiindcă nu aștepți să intre/urce ei înainte de a ieși/coborî tu (sport destul de național, de altfel), dar pe aici am dat de câteva bijuterii savuroase. Bunăoară, în buna tradiție ospitalieră a locului, un tată și un fiu au așteptat să termin zgâiala în raftul magazinului și să mă dau la o parte, ca să-și poată continua drumul. De aici am dedus că legea gliei interzice ocolitul. Și, ca de obicei, m-am întrebat ce-ar fi făcut dacă în locul meu era un stâlp. (În fond, nici nu e un scenariu prea fantezist, designul modern poate mult mai mult decât să plaseze stâlpi unde nu te-ai aștepta.) Într-o parcare înghesuită (așa e-n centru!) s-a creat un carambol de toată frumusețea pentru că numărul celor care voiau să iasă pe la ieșire a depășit minimul admis. A urmat o întreagă epopee ca să scape toți cei care voiau să iasă. Pe la intrare, bineînțeles. În sfârșit, pe fațada universității, care aniversează anul ăsta o vârstă „rotundă” (din cifre impare), cineva a avut gingașa idee de a înghesui economic sloganul instituției (care conține și cuvântul „viziune”), mâncând spațiile de după virgule și forțând regula inițialelor majuscule. De unde am dedus că pe-acolo oamenii au viziune, dar numai dacă lucrurile sunt strâns unite, să nu ocupe un orizont prea larg. În fine, lista tradițiilor locale e mai lungă, dar m-am întins deja prea mult. Departe de mine gândul de a-i considera pe localnici neavuți intelectual. Doar trăim în secolul în care ești prost mai ales dacă nu-ți dai seama că inteligența e distribuită absolut uniform pe planetă (poate cu concentrații ceva mai ridicate în zonele foarte slab populate). Am așternut aici toate astea fiindcă șiragul de observații revărsate în cascadă în orele de veghe petrecute acolo mi s-a părut amuzant. Și de un pitoresc pașnic, mult mai ingenuu decât al multor zone din țară. Data viitoare când mai trec pe-acolo o să fiu mai atent și, mai ales, stau la hotelul vecin. L-am studiat un pic când am trecut pe lângă el. Promite mult!