Marcel Ciolacu: Voi candida pentru un nou mandat de preşedinte al Partidului Social Democrat şi în acelaşi congres se va alege şi candidatul Partidului Social Democrat pentru funcţia de preşedinte

Elie Wiesel, „băiatul din Carpați”

Trec de la lumea cea mică a românilor, la cea mare, planetară.  Îmi potrivesc răsuflarea, obosită de atâta  strădanie. Și speriată de larma  iscată în jur. Ca de fiecare  dată, ori de câte ori simt că viața mă stoarce de energie și că luciditatea mi se întunecă, recitesc discursul  „băiatului din Carpați” rostit la  12 aprilie 1999 în Sala de Est a Casei Albe, cu ocazia conferinței organizate de președinția americană cu prilejul intrării în noul mileniu. Băiatul respectiv se numește Elie Wiesel și s-a născut la Sighetul Marmației, de unde a fost deportat mai întâi  la Auschwitz – Birkenau și, în cele din urmă, la Buchenwald. Pe acest drum al cenușii,  el și-a pierdut părinții și sora, nu și speranța. Ei bine, compatriotul  meu evreu s-a așezat pentru totdeauna la granița dintre cele două lumi și ne învață că „omul poate trăi departe de Dumnezeu – dar nu în afara  lui Dumnezeu”.

Așadar,  „acum cincizeci și patru de ani, un băiat evreu dintr-un orășel din munţii Carpaţi s-a trezit, nu departe de preaiubitul Weimar al lui Goethe, într-un loc de eternă infamie numit Buchenwald. Era în sfârșit liber, dar nu exista niciun pic  de bucurie în inima lui. Credea că nu va mai cunoaște niciodată sentimentul de bucurie. Eliberat în ziua anterioară de niște soldaţi americani, își amintește furia lor față de ceea ce au văzut. Şi, până la adânci bătrâneți dacă îi va fi dat să trăiască, el le va fi mereu recunoscător pentru acea furie şi, de asemenea, pentru compasiunea lor. Deşi nu înţelegea limba lor, ochii lor i-au spus ce era nevoie să afle – că și ei își vor aminti și vor depune mărturie.

…Suntem în pragul unui nou secol, al unui nou mileniu. Care va fi moştenirea lăsată de acest veac care dispare? Cum va fi el ținut minte în noul mileniu? Cu siguranţă, va fi judecat, va fi aspru judecat, atât din punct de vedere moral, cât și metafizic. Aceste eșecuri au aruncat o umbră întunecată asupra omenirii: două războaie mondiale, nenumărate războaie civile, absurdul lanț al asasinatelor (Gandhi, familia Kennedy, Martin Luther King, Sadat, Rabin), băi de sânge în Cambodgia și Nigeria, India şi Pakistan, Irlanda şi Rwanda, Eritreea și Etiopia, Sarajevo şi Kosovo; inumanitatea gulagului și tragedia Hiroshimei. Și, la un nivel diferit, desigur, Auschwitz şi Treblinka. Atât de multă violență; atât de multă indiferenţă.

Ce este indiferența? Din punct de vedere etimologic, cuvântul înseamnă «fără diferență». O stranie şi nefirească stare, în care liniile se estompează între lumină și întuneric, amurg şi zori, crimă și pedeapsă, cruzime și compasiune, bine şi rău. Care sunt manifestările şi inevitabilele ei consecințe? Este vorba despre o filosofie? Este posibilă o filosofie a indiferenţei? Poate cineva să considere indiferența drept o virtute? Este necesar, uneori, să practici indiferența, doar ca să-ți păstrezi sănătatea mintală, să trăieşti normal, să te bucuri de o mâncare bună și de un pahar de vin, în timp ce omenirea în jurul nostru trece prin bulversări sfâșietoare?

Desigur, indiferența poate fi tentantă – ba mai mult chiar, seducătoare. Este cu mult mai uşor să întorci capul ca să nu vezi victimele. Este cu mult mai uşor să eviţi asemenea întreruperi brutale de la munca ta, de la visurile tale, de la speranţele tale. Este, de fapt, stânjenitor, supărător, să te implici în durerea și disperarea altei persoane. Oricum, pentru persoana care este indiferentă, semenii săi nu contează. Şi, prin urmare, vieţile lor sunt neînsemnate. Angoasa lor ascunsă sau chiar vizibilă nu prezintă niciun interes. Indiferenţa  îi reduce pe ceilalți oameni la o abstracție.

Departe acolo, în spatele porţilor negre de la Auschwitz, cei mai tragici dintre toți prizonierii erau cei supranumiți Muselmänner. Înfăşuraţi în păturile lor rupte, şedeau sau zăceau pe jos, holbându-se în gol, nemaiștiind cine erau sau unde se aflau – străini de tot ce îi înconjura. Nu mai simțeau durere, foame, sete. Nu se temeau de nimic. Nu simțeau nimic. Erau morți, dar ei nu știau.

Ancorați în tradiţia noastră, unii dintre noi credeam că a fi abandonați de omenire atunci nu era lucrul cel mai grav. Simţeam că a fi abandonați de Dumnezeu era cel mai rău decât a fi pedepsiți de EI. Mai bine un Dumnnezeu nedrept decât unul indiferent. Pentru noi, a fi ignorați de Dumnezeu era o pedeapsă mai aspră decât a fi victimele urgiei Lui. Omul poate trăi departe de  Dumnezeu – dar nu în afara lui Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni unde noi suntem. Chiar şi în suferință? Chiar și în suferință.

Într-un fel, a fi indiferent la acea suferință este ceea ce face inumană o fiinţă umană. Indiferenţa, de fapt, este mai periculoasă decât mânia și ura. Furia poate fi uneori creatoare. Scrii un mare poem, compui o mare simfonie. Faci ceva special pentru omenire, fiindcă eşti furios din cauza nedreptății la care ești martor. Dar indiferența nu este niciodată creatoare. Chiar şi ura, uneori, poate stârni o reacţie. Te lupţi împotriva ei. O denunţi. O dezarmezi. Indiferenţa nu stârnește nicio reacţie. Indiferența nu este o reacţie. Indiferența nu este un început; este un sfârșit. Şi, prin urmare, indiferența este întotdeauna prietena inamicului, fiindcă îl avantajează pe agresor – niciodată pe victima lui, a cărui durere este amplificată, când el sau ea se simt uitaţi. Deţinutul politic în celula lui, copiii înfometați, refugiații fără adăpost – a nu reacţiona la nenorocirea lor, a nu le alina singurătatea oferindu-le o scânteie de speranţă înseamnă a-i exila din memoria umană. Și, negându-le umanitatea, ne trădăm propria umanitate. Indiferenţa, astfel, nu este doar un păcat, este o pedeapsă. Şi aceasta este una dintre cele mai importante lecţii ale vastelor experienţe pe care acest veac aproape încheiat le-a trăit în materie de bine şi rău.

În locul de unde vin eu, societatea era compusă din trei simple categorii:ucigașii, victimele și spectatorii… ne simțeam abandonați, uitaţi. Toţi, absolut toţi, ne simţeam așa. Şi singura noastră consolare jalnică era convingerea noastră că Auschwitz și Treblinka reprezentau niște secrete bine păzite; că liderii lumii libere nu ştiau ce se întâmplă în spatele acelor porţi negre și al sârmei ghimpate; că nu aveau cunoștință despre războiul împotriva evreilor pe care armatele lui Hitler și complicii lui îl purtau în cadrul războiului contra Aliaților. Dacă ar fi  ştiut, ne gândeam noi, cu siguranţă acei conducători ai lumii ar fi mișcat cerul şi pământul ca să intervină. Ar fi vorbit deschis, cu mare indignare și tărie. Ar fi bombardat șinele ferate care duceau la Birkenau, doar șinele, măcar o dată. Şi atunci noi am înţeles, am aflat, am descoperit că Pentagonul ştia, că Departamentul de Stat ştia.

… Amara poveste a vasului St. Louis este un caz edificator[1]. Acum șaizeci de ani, oamenii «încărcaţi» pe acel vas – aproape 1 000 de evrei — au fost duși înapoi în Germania nazistă. Şi asta s-a întâmplat după Kristallnacht, după primul pogrom organizat de stat, când sute de magazine evreieşti   au fost distruse, sinagogi au fost arse, mii de oameni au fost internați în lagăre  de concentrare. Și vaporul acela, care se afla deja în apele Statelor Unire, a fost trimis înapoi. Eu nu înțeleg. Roosevelt era un om bun, un om sufletist. Îi înţelegea pe cei care aveau nevoie de ajutor. De ce nu le-a dat voie acelor refugiați să debarce? O mie de oameni – în America, marea ţară, cea mai mare democraţie, cea mai generoasă dintre toate noile națiuni din istoria modernă. Ce s-a întâmplat? Eu nu înţeleg. De ce indiferența, la cel mai înalt nivel, faţă de suferința victimelor?

Dar au existat ființe umane sensibile la tragedia noastră. Acei neevrei, acei creștini, pe care noi îi numim «neevrei virtuoşi», ale căror fapte de eroism altruist au salvat onoarea religiei lor. De ce au fost ei atât de puţini? De ce efortul de a-i salva pe ucigașii SS după război a fost mai mare decât efortul de a salva victimele lor în timpul războiului? De ce unele dintre cele mai mari corporații americane au continuat să facă afaceri cu Germania hitleristă, până în 1942 ? S-a sugerat și s-a dovedit cu documente că Wehrmacht-ul nu ar fi putut să invadeze Franţa fără benzina obţinută din surse americane. Cum se poate explica indiferența lor?

Şi totuşi, prieteni, s-au întâmplat și lucruri bune în acest secol traumatizant: înfrângerea nazismului, prăbușirea comunismului, renașterea Israelului pe pământul lui strămoșesc, dispariţia apartheidului, tratatul de pace dintre Israel și Egipt, acordul de pace din Irlanda. Şi să ne amintim întâlnirea, plină de dramatism şi emoție, dintre Rabin şi Arafat pe care dumneavoastră, domnule preşedinte, ați găzduit-o chiar în acest loc. Am fost aici și nu o voi uita niciodată.

Și apoi, desigur, decizia comună a Statelor Unite și NATO de a interveni  în Kosovo și de a salva acele victime, acei refugiați, pe aceia care au fost dezrădăcinați de către un om, care eu cred că din cauza crimelor  lui trebuie să  fie acuzat de crime împotriva  umanității.

De data asta, lumea nu a mai tăcut. De data asta, noi am reacţionat. De data asta, noi am intervenit. Să însemne asta oare că am învăţat din lecţile trecutului? Să însemne asta oare că societatea s-a schimbat? A devenit ființa umană mai puţin indiferentă şi mai umană? Oare chiar am învățat ceva din experienţele noastre? Suntem oare mai puţin insensibili la nenorocirea victimelor epurării etnice şi ale altor forme de nedreptate în atâtea locuri din lume? Este îndreptăţita intervenţie de astăzi în Kosovo, condusă de dumneavoastră, un avertisment durabil asupra faptului că niciodată de-acum încolo nicăieri în lume deportările, terorizarea copiilor și a părinţilor lor nu vor mai fi permise? Efectul va fi oare și de a-i descuraja pe alți dictatori, din alte țări, să nu mai procedeze la fel?

Dar copiii? Oh, îi vedem la televizor, citim despre ei în ziare și ni se frânge inima, fiindcă întotdeauna, inevitabil, soarta lor este cea mai tragică. Când adulții fac războaie, copiii pier. Le vedem chipul, le vedem ochii. Dar le auzim rugămințile? Simţim oare durerea lor, agonia lor? În fiecare minut, unul dintre ei moare de boli, violenţe, foamete. Unii dintre ei – atât de mulți dintre ei – ar putea fi salvați.

Şi astfel, încă o dată, mă gândesc la băiatul evreu din munții Carpaţi. El l-a însoțit pe bătrânul care sunt eu astăzi de-a lungul acestor ani de căutări şi luptă. Şi împreună ne îndreptăm spre noul mileniu, purtând în suflet o adâncă frică și o extraordinară speranță.”[2]

Numai că actualul mileniu, deocamdată, este doar unul al fricii – adâncă, contagioasă, compactă… Speranța tremură și ea de frică, motiv îndreptățit ca să alungăm indiferența, nepăsarea. Cum ? Scriind, găsesc pe loc un răspuns. Răspunsul meu. Dar posibilitățile sunt  nelimitate, important este ca ele să fie neviolente.

 

P.S.: O remarcă mă văd nevoit să fac – intervenția  din Kosovo a însemnat, cumplită tragedie!, și bombardarea fostei Iugoslavii, dezmembrarea ei sub amenințarea distrugerii totale, deloc un lucru bun… De aceea, cu viclenia-i proverbială, Vladimir Putin nu putea rata ocazia de a-și justifica anexarea Crimeei în 2014 prin invocarea episodului deja pomenit: „Mai mult, autorităţile din Crimeea s-au raportat și la bine cunoscutul precedent din Kosovo, un precedent pe care omologii noștri occidentali l-au creat cu mâna lor într-o situaţie foarte similară, când au convenit că separarea unilaterală a provinciei Kosovo de Serbia (exact ceea ce face şi Crimeea acum) era legitimă şi nu necesita niciun fel de permisiune din partea autorităților centrale ale țării.”[3]

 

 

[1] Pachebotului german «St. Louis», transportând refugiaţi evrei din Germania în 1939, i s-a refuzat intrarea în Cuba, apoi în SUA și în Canada. Pasagerii vasului au fost primiţi, în cele din urmă, în Anglia, Franţa, Belgia și Țările de Jos, dar mulți dintre ei, în final, au căzut pradă naziștilor.

 

[2] Discursuri care au schimbat lumea

[3] Alocuțiunea rostită la Kremlin în  18 martie  2014. (Discursuri care au schimbat lumea)


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Elie Wiesel, „băiatul din Carpați””

  • Se pare că” St. Louis” bântuie încă prin lume, cu altă încărcătură umană, dar noi, inclusiv autorul articolului, refuzăm să îl vedem. “Ştiam bunăoară de la Camus că “vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi şi cu doi fac patru sunt pedepsiți cu moartea”. Iar de la Dostoievski, în alt fel, că doi ori doi fac patru nu mai e viață ci obârşie a morții.
    ….,” Când alături de tine oamenii sunt tăiați cu ferestrăul, dacă vrei să enunți că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cât te ține coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiați în două cu ferestrăul” N. Steinhardt “Jurnalul fericirii”
    Acum când vorbim, sunt bombardați fără milă civili, despre care victimele de ieri afirmă nonşalant că nu sunt oameni şi nu-l văd pe autor strigând cât îl ține coşul pieptului.

  • Oare ce-ar spune el despre ce se întîmplă în Gaza acum?

  • [ 2 ] Discursul unui impostor mizerabil .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *