Raport ONU: Foametea la nivel mondial s-a accentuat din nou anul trecut, iar amploarea acesteia ar putea fi fără precedent în 2022 (news.ro)

Acolo unde emoțiile iau locul rațiunii războiul bate la ușă (IV)

Nu cred ca eu să fi fost vreodată în localitatea Bucha, de lângă Kiev. Se spune că acolo ar fi avut loc un masacru cândva la sfârșitul lunii martie sau începutul lunii aprilie 2022. Faptul a fost adus în atenția opiniei publice din întreaga lume de autoritățile ucrainene. Câțiva ziariști români cu mare experiență, precum domnii Ion Cristoiu și Marius Ghilezan, ca și jurnaliști de război și de investigație din diferite state membre NATO au încercat să afle adevărul și cu acest prilej au cules și au reliefat o serie de indicii care pun sub semnul întrebării corectitudinea informației furnizate de Ucraina, ca parte în conflict a priori subiectivă, dar, mai ales, cu un trecut recent bogat în acțiuni de dezinformare. (Exemplele eroilor morți la datorie pe Insula Șerpilor, care peste câteva zile au înviat, sau al actriței care a jucat în rolul tinerei mame scăpate dintre ruinele maternității bombardate de ruși, sunt numai două dintr-o listă destul de lungă.) Nu voi realiza o analiză similară; respectiv nu voi încerca să descopăr realitatea privind din exterior. Voi vorbi ca unul care a cunoscut situații similare din interior, ca actor politic iar nu ca spectator mediatic.

Demonizarea adversarului în războiul-spectacol

Ce ne spune trecutul?
Istoria, astfel cum am ilustrat-o prin câteva exemple, arată că statele aflate în conflict au tendința de a conferi cauzei lor o conotație morală. În acest scop ele încearcă să își demonizeze adversarul. Adevărata miză a conflictului internațional, care este lupta pentru putere, se transformă astfel în luptă pentru apărarea unor valori morale superioare, puse, chipurile, în pericol de adversarul care le neagă. Pe o asemenea cale, totul devine o confruntare între bine și rău. Confruntare în care binele este absolut și răul este tot absolut. De fapt, pentru ca binele să fie absolut, răul trebuie să fie absolut și invers. Acesta este „războiul-spectacol”. El sporește dramatismul și cruzimea „războiului real”.

De regulă, binele nu se definește decât ca opoziție la rău. În numele acestui bine este scuzat orice rău; adică orice crimă. Un bine definit pozitiv nu mai există. Există doar răul care face… bine (sic!) și răul care face rău.

Lucrul se repetă și în cazul actualului conflict din Ucraina în care principalii adversari sunt Rusia și SUA, prima o fostă superputere globală, iar cea de a doua o superputere decadentă, ambele în căutarea fostei lor măreții. SUA dorește să își perpetueze o putere pe care nu mai are argumente și mijloace ca să o mențină prin aplicarea regulilor și instrumentelor ordinii mondiale chiar de ea create, în timp ce Rusia dorește să își recupereze, măcar parțial, puterea prea lesne pierdută la încetarea Războiului rece și să își redobândească un loc la masa protagoniștilor globali; pe care o vrea rotundă, astfel încât nimeni să nu mai stea în capul mesei. Ucraina este doar terenul de luptă și miza simbolică pe care și-o dispută cei doi, asistați fiecare de aliații săi structurali sau conjuncturali.

Rusia declară că vrea să pună capăt agresivității mișcărilor neonaziste ucrainene, precum și imperialismului euro-atlantic, eliberând Ucraina de forțele răului. SUA insistă că vrea să apere independența bravilor ucraineni punând capăt (neo)imperialismului rus.

În acest caz, Rusia este mai aproape de a spune adevărul întrucât statul ucrainean s-a deplasat în ultimii opt ani pe linia unui naționalism de extremă dreaptă cu certe nuanțe neo-naziste, totodată consolidându-și puterea militară cu sprijinul NATO. El a devenit un autentic avanpost al puterilor nord-atlantice la porțile eur-asiei moscovite. Fosta Republică Sovietică Socialistă Ucraineană s-a transformat nu într-un stat-națiune de tip european, ci într-un stat național-sovietic (contradicție în termeni) care nu poate supraviețui în această stare de struțo-cămilă decât prin limitarea libertății și acceptarea corupției, pe plan intern, precum și prin inserarea în strategiile confruntaționale promovate de actorii străini cu interese în vecinătatea sa, pe plan extern. Problema nu este de azi și nu au descoperit-o rușii, ci a fost sesizată de mai multă vreme cu maximă îngrijorare de organizațiile internaționale europene cu misiuni în domeniile prevenirii conflictelor și al securității democrate, precum OSCE și Consiliul Europei.

Chiar și așa, însă, oricât de șovină și oricât de militarizată ar fi ajuns să fie, Ucraina nu putea reprezenta o amenințare majoră la adresa securității Rusiei. Lăsată în voia ei, fără presiuni din partea Moscovei, fervoarea naționalistă, cu explicații în trecutul națiunii ucrainene, s-ar mai fi domolit și atunci timpul fie ar fi scos la iveală și ar fi făcut să se exprime incompatibilitățile sale cu principiile și proiectele geostrategice occidentale, făcând puterile euro-atlantice să ia distanță față de ea, fie, dimpotrivă, ar fi permis dezvoltarea elementelor comune cu cultura occidentală și convergența civilizațională (inclusiv legislativă și instituțională) care ar fi asigurat integrarea sa organică și neconflictuală (cu certitudine ne rusofobă) în structurile europene (așa cum m-am străduit a o face să se întâmple pe când aveam responsabilitatea legăturilor dintre UE și această țară).

Rusia a dorit, însă, o Ucraină aflată sub controlul său. Numai în asta avea încredere. Tot așa cum SUA a aspirat la o Ucraină care să fie satelit american. Numai pe aceasta o putea dirija în voie. Doar Europa germană nu a prea știut ce să facă cu acest stat mult prea mare pentru o UE atât de mică (la propriu și la figurat). De aici nu războiul ruso-ucrainean, ci războiul americano-rus pentru dominația Ucrainei, ca parte a conflictului mult mai amplu privind fixarea arhitecturii de securitate în Europa de est.

Tumultul acestui război implică inevitabil și alte puteri, dintre care prima afectată, din cauza poziției sale geografice este UE. Criza cronică de conducere în care aceasta se află de multă vreme, precum și criza de identitate geopolitică și culturală, au pus-o în situația de a nu se putea opune belicismului american și de a nu-l putea opri. Instinctul subaltern al Europei față de America, alimentat de-a lungul întregului secol al XX-lea și-a spus și el cuvântul. Până și Franța macroniană s-a aliniat strategiei americane sau, mai exact, a capitulat în fața pretențiilor americane privind dominarea Europei. De teama dependenței de Rusia, Europa s-a predat Americii, visând în taină la ziua când va (re)deveni o putere militară capabilă să îi sfideze pe toți. Până atunci va trebui, însă, să abandoneze puterea economică.

Puțini oameni obișnuiți (inclusiv cei care compun forțele armate ale puterilor adverse) ar accepta să susțină un război pentru putere care lor le-ar aduce numai suferințe. Omul de rând iubește pacea. De aceea clasa politică, aflată nu în serviciul celor fără de putere, ci al oligarhilor și plutocraților fără neam care au ca singur Dumnezeu banul, apelează la invocarea unor principii morale și la demonizarea adversarului.

Demonizarea nu poate rămâne doar la discursul public, la retorică. De aceea, oamenilor trebuie să li se prezinte imaginea unor atrocități care să atingă fibra lor morală, sensibilitatea lor esențială și să îi determine a susține soluții ducând spre destinații în realitate opuse țelurilor lor. Iar o emoție care cuprinde conștiința masei celor fără de putere se transformă într-o uriașă putere materiale, aptă a determina decizii istorice teribile. Inclusiv cei care au declanșat emoția în cauză, asemenea ucenicului vrăjitor, nu mai pot scăpa de efectele furtunii de ei înșiși create.

Iată cum am ajuns să ne facem rău nou și altora, cu totul inocenți, sub cuvânt că astfel facem bine unora pe care i-am declarat apriori victimă, dar pe care tot noi îi victimizăm împingându-i într-un război fără șanse de câștig sau care, de ar fi câștigat, i-ar aduce într-o situație mai rea decât înfrângerea. Unii se bucură că, prin efectul sancțiunilor aplicate, Rusia ar fi fost adusă în incapacitatea de plată a datoriilor sale (în realitate este vorba despre un refuz de plată). În condițiile războiului economic în desfășurare, neplata nu îl afectează, însă, pe debitorul rus, ci pe creditorul euro-atlantic care la final, dacă nu va obține capitularea necondiționată a Rusiei (și este improbabil să o poată obține), va rămâne cu buza umflată. Iar dacă o va obține, cu greu se va putea îndestula din ruine; mai ales mici creditori europeni, în concurs cu marii creditori globali (americani), uliii războiului.

Nu victima înscenării trebuie să își dovedească nevinovăția, ci autorul ei

Războiul în sine este o crimă. Exagerarea aspectelor sale sângeroase poate fi necesară pentru impresionarea opiniei publice, dar nu suficientă. E nevoie să i se adauge crimele de război, cruzimi dincolo de normele elementare ale umanității, genocidul (acțiune deliberată și sistematică având scopul de a distruge comunități definite prin identitatea lor etno-culturală, rasială, națională și altele asemenea). Iar dacă mersul natural al războiului nu oferă asemenea exemple ori ele nu pot fi pur și simplu contrafăcute cu mijloacele tehnice ale comunicării de masă (precum filmele pe calculator și alte trucaje similare), se recurge la realizarea lor în fapt, vina fiind pusă pe seama celuilalt, „demonul”. Am văzut asta la Târgul Mureș în România, la Sarajevo, în Markale, la Kiev, în Maidan, la Ghouta, în Siria. Și exemplele sunt, desigur, mai multe.

Totul este ca aceste falsuri să fie cât mai exagerate („dacă vrei ca o minciună să fie crezută, fă-o cât mai gogonată”, spunea Hitler), repetate cât mai mult și de către cât mai mulți („o minciună repetată la infinit sfârșește prin a fi crezută”, observa Goebbels) și pusă cât mai repede, fără ezitări și fără nuanțe pe seama celui care se dorește a fi demonizat, cu un succes cu atât mai mare cu cât acesta se găsește, deja, în conștiința publicului, ca făptuitor, în trecut, de crime similare. Când calomniatul vine cu dezmințiri și explicații, mintea oamenilor este deja devastată de efectul uraganului minciunii. Ca să nu mai spunem că din cei care aud informația falsă, doar jumătate aud dezmințirea, iar din aceștia doar jumătate o cred.

Și în asemenea cazuri ar trebui să funcționeze prezumția de nevinovăție și presupusului făptuitor ar trebui să i se ofere beneficiul dubiului. Cel care formulează acuzația trebuie să probeze că fapta făcând obiectul acuzației este reală și totodată să aducă dovezi pe baza cărora să se poată stabili persoana vinovatului dincolo de orice dubiu rezonabil. Nu acuzatul este cel care trebuie să dovedească netemeinicia acuzației și faptul înscenării.

Este perfect posibil ca în actualul război din Ucraina armata rusă să fi comis atrocități. Acestea pot fi rezultatul unui accident, al nebuniei unor comandanți de front sau al ordinului superior venind pe scară ierarhică, posibil de la cel mai înalt nivel. După cum este posibil ca și ucrainenii (în special forțele paramilitare fanatizate) să își ucidă propriii cetățeni, fie pentru a-i pedepsi exemplar pe cei care au colaborat cu inamicul (și în Ucraina, unde sunt o mulțime de familii mixte, colaboraționismul nu poate fi exclus), fie pentru a oferi imaginea unor crime de război relativ ușor de pus pe seama invadatorului (chiar și atunci când logica arată că asemenea atrocități nu îi sunt de folos acestuia). Posibilul nu este, însă, certitudine. În lumina posibilităților documentate și a indiciilor temeinice oferite de diferite surse, nu se poate afirma că rușii sau ucrainenii, după caz, sunt nevinovați. A nu afirma nevinovăția nu este același lucru, însă, cu a afirma vinovăția. Potrivit concepției noastre (adică a europenilor democrați și civilizați) asupra dreptului și dreptății, cel mai mic dubiu rezonabil interzice condamnarea.

Faptul că bănuitul a mai comis crime (ex. cea de la Katyn) poate fi motiv de suspiciune, dar tocmai suspiciunea are în sine dubiul. Nu este deloc obligatoriu, chiar dacă ar fi probabil, ca acela care a greșit o dată să mai greșească și a doua oară.

Transformarea suspiciunii în vinovăție este o practică a dictaturilor. Când această practică este însușită de statele democrate, nu practica respectivă devine democratică, ci statele respective devin dictaturi. Și atenție! Dacă am crezut că cei care își oprimă propriul popor în interiorul statelor lor se vor purta similar în acțiunea lor externă, încercând să oprime alte popoare, tot așa trebuie să credem că aceia care încearcă să supună voinței lor discreționare alte popoare, la fel se vor comporta, până la urmă, și cu propriul popor. Nu poți avea stat de drept acasă și promova samavolnicia în lume.

Pe când lucram la redactarea eseului de față, mi-a parvenit știrea că fostului președinte al Republicii Sârbska (componenta de naționalitate sârbă a statul confederal Bosnia-Herțegovina, alături de federația croato-musulmană) și actual lider al partidului de guvernământ, Milorad Dodik (cândva favoritul Occidentului, în ciuda sau tocmai datorită cunoscutului său naționalism sârb) i s-a interzis intrarea în UK și i-au fost sechestrate bunurile deținute acolo întrucât, în contextul războiului SUA & Co. cu Rusia & Co. a pus în discuție revizuirea Acordului de la Dayton.

Între Republica Sârbska și UK nu este stare de război. Desigur, Guvernul Majestății sale britanice poate interzice oricui să intre pe teritoriul său național. Este dreptul său suveran. A confisca sau chiar și numai indisponibiliza drepturile unei persoane private care și-a depozitat cu bună credință o parte a averii în țara ta, fără a exista nici o hotărâre judecătorească (și fără a putea exista, căci nici o lege britanică nu a fost încălcată) este un act de brigandaj patent care distruge nu doar orice rule of law (domnia legii), dar și încrederea fără de care dinamica circuitului civil se stinge odată cu moartea securității dinamice a creditului. Hotărât lucru, dorind să iasă cu fața curată din catastrofa Brexitului, pe care nu o poate gestiona, Boris Johnson (cam rusesc nume pentru un mâncător de putiniști) vrea să se deghizeze în Francis Drake (faimosul pirat din vremea Elisabetei I). Căci așa este „războiul spectacol”.

În aceeași perioadă, pe când Consiliul de Securitate al ONU refuză să discute serios plângerea privind o posibilă provocare urmărită prin eventuala înscenare a masacrului de la Bucha (înscenare nu în sensul că nu a avut loc, ci că autorii sunt alții decât cei asupra cărora s-a dorit aruncarea blamului), Franța trimite o echipă de anchetatori în Ucraina pentru a stabili „adevărul”. Franța, însă, este parte în conflictul, deocamdată oficial numai la nivel politic și economic, cu Rusia. Franța s-a alăturat sancțiunilor propuse de SUA, NATO și UE împotriva Rusiei.

Cine poate avea încredere, atunci, în obiectivitatea inspectorilor francezi? Așa se stabilește adevărul judiciar; singurul pe baza căruia poate fi atrasă răspunderea juridică? Oricât de buni profesioniști și de corecți ar fi redactorii raportului francez, în lipsa credibilității, acesta nu poate pune decât gaz pe foc. Tot așa cum numai gaz pe foc pot pun concluziile Curții Penale Internaționale trase înaintea oricărei anchete pe teren efectuată sub supravegherea unor persoane neutre (în condițiile date o asemenea anchetă este și practic imposibilă) dar mai ales cu privire la părți care nu i-au recunoscut jurisdicția și, deci, în lipsa competenței jurisdicționale de drept internațional.

Cu toate acestea acuzele merg înainte. De ce? Pentru a mări recolta de „idioți utili”, care păcăliți o dată se lasă păcăliți mereu, inclusiv întrucât este mai confortabil să accepți minciuna la infinit decât să recunoști că te-ai lăsat înșelat.

Nu totdeauna dușmanul dușmanului meu îmi este prieten

Potrivit logicii formale se poate spune, într-adevăr, că dușmanul dușmanului meu este prietenul meu, în timp ce prietenul dușmanului meu este dușmanul meu. Exemplele prezentate anterior sunt expresii ale punerii în aplicare a acestor raționamente. Ele nu se verifică, însă, în toate situațiile.

Wahhabismul militant a fost fără îndoială dușmanul comunismului ateist sovietic. De aceea SUA l-a considerat prieten și i-a oferit arme pentru a lupta în Afganistan împotriva armatei sovietice de ocupație. Ceea ce americanii nu au băgat de seamă era că prietenii wahhabiți erau numai tovarăși de drum care împărtășeau cu totul alte valori. După ce au terminat treaba cu sovieticii, organizați în mișcarea Al Qaeda, s-au întors împotriva americanilor devenind dușmanii acestora. În lupta cu foștii prieteni SUA a ajuns la dezastruoasa invazie a Afganistanului, terminată printr-o înfrângere rușinoasă și o retragere umilitoare, a cărei amintire se încearcă a fi acum ștearsă prin umilirea Rusiei, într-un război purtat prin intermediul ucrainenilor dar care va cost enorm economia mondială. Iar, de regulă, dintr-o criză economică mondială se iese printr-un război mondial.

La fel au stat lucrurile cu „prietenii” care s-au opus în Siria regimului lui Bashar al-Assad; regim „dușman” întrucât a refuzat să se alinieze la exigențele geopolitice ale SUA. (Războiul din Irak nu are sens decât dacă va conduce la răsturnarea regimului politic din Siria”, ni se mărturisea cândva adjunctul Secretatului american al apărării, Paul Wolfowitz.) Printre prieteni era și Statul Islamic de extracție sunnită. America a finanțat în taină Statul Islamic (ISIS) în speranța că prin el ar fi putut să atingă obiectivul schimbării regimului sirian. Până la urmă atinși, la rândul lor, de efectele nefaste ale terorismului practicat fără distincție de ISIS, care voia să își instaureze dominația în regiune fără a mai ține seama de interesele SUA, americanii au trebuit să accepte chiar ajutorul rivalului strategic rus (între timp a devenit de-a dreptul dușman) pentru a-și combate „prietenii”.

Albanizarea Balcanilor a fost o politică americană care a vizat diminuarea influenței în regiune a Rusiei și Chinei, prin fragmentarea Iugoslaviei și slăbirea Serbiei pe calea unui război purtat în numele drepturilor omului (mai exact drepturile persoanelor aparținând minorității naționale albaneze) de către comunitățile albaneze sprijinite (inclusiv înarmate) de SUA și NATO. Albanezii, adversarii sârbilor au fost tratați de americani ca prieteni întrucât sârbii li se opuneau și lor. Ce a rezultat de aici? Dezordine și numai complicații pentru SUA. Iar jocul încă nu s-a terminat.

Se degajează astfel un anumit model urmat cu consecvență. SUA nu se angajează direct în luptă decât în ultimul moment și numai de la distanță. În schimb, sunt scoși la înaintare și la sacrificiu dușmanii dușmanilor, care sunt tratați ca prieteni până când fie pier în luptă fie ajung să întoarcă armele împotriva Americii. Din păcate America nu reușește să învețe această lecție și în lupta cu adversarii geopolitici, cu care se pot negocia compromisuri rezonabile, își înarmează adversarii culturali, cu care nu se poate tranzacționa, întrucât în materie de credință identitară nu există argumente logice.

La fel s-au petrecut lucrurile și în Ucraina. Pentru a combate influența rusă din această țară SUA a înțeles să susțină elementele cele mai naționaliste ale societății ucrainene, contând pe faptul că acestea se opun în mod natural și absolut vechii dominații a Rusiei. Unii americani au trăit cu iluzia că, întrucât democrația modernă este o creație a statului național, emanciparea națională a ucrainenilor de sub tutela rușilor va duce la „mariajul dintre naționalism și democrație”.

Pe această temă am avut o controversă cu Zbigniew Brzezinski, în cadrul unei întâlniri desfășurate la Vilnius, în timpul primei revoluții oranj din 2004. Atunci am atras atenția că Occidentul euro-atlantic, în concursul cu Rusia, susține exact acel segment al societății ucrainene care împărtășește valori total opuse valorilor sale și viziunii sale globaliste. Grupările ucrainene cele mai naționaliste și, deci, rusofobe, își aveau rădăcinile în partea de vest a Ucrainei – rurală, xenofobă, fundamentalistă, antioccidentală, cu înclinații totalitare. Acestea vor primi bucuroase orice ajutor occidental, în special militar, până când vor scăpa de ruși. După aceea se vor lepăda și de americani sau de vest-europeni.

Dimpotrivă, Ucraina industrială, interesată de accesul pe piața mondială, respectiv de libertatea comerțului, internaționalistă și, dacă nu democrată în înțeles occidental, cel puțin pluralistă, se afla în estul populat majoritar de ruși; adică în Dombas. Este adevărat că, din punct de vedere etnic și istoric, această Ucraină avea puternice legături culturale, economice și politice cu Rusia, dar asta ar fi trebuit să reprezinte un motiv pentru un parteneriat al lumii euro-atlantice cu lumea ruso-asiatică, iar nu prilejul unui război din care, indiferent de învingătorul formal, ordinea mondială euro-atlantică urma să iasă răpusă. Ucraina trebuia să fie punte, nu avanpost. (Era și părerea lui Henry Kissinger, pe care și eu am susținut-o la nivelul UE.)

Anterior, în legătură cu evenimentele din Belarus, unde fusesem trimis ca reprezentant al OSCE și ca raportor special al ONU pentru drepturile omului, încercasem să îi conving pe niște interlocutori americani uluiți, că nu toți cei care se opun regimurilor autoritare sunt democrați. Și dictatorii se luptă între ei. Cum democrația nu poate fi exportată, formula optimă este să îi lași pe liderii autoritari să își limiteze excesele unul altuia, și să te alături lor spre a-i modera și civiliza (adică a-i pune în slujba cetățenilor). „Dacă nu îl poți bate, alătură-te lui!” – spune o cugetare americană.

Ceea ce s-a întâmplat în Ucraina a fost că sprijinul acordat naționalismului de extremă dreaptă într-o primă fază a omorât orice perspectivă democrată, pentru ca apoi, autoritarismul intern astfel consolidat și simultan militarizat, cu participarea directă a NATO, să se manifeste provocator, arogant și rigid în relațiile externe; iar asta nu numai cu Rusia, ci și cu alte țări vecine. Ceea ce dacă nu a fost neapărat cauza intervenției militare ruse, a fost ocazia care s-a oferit neoimperialismului rus spre a repune în discuție o arhitectură geopolitică impusă de Occident pe vremea destrămării URSS.

Victoria, improbabilă, a acestei Ucraine în confruntarea cu Rusia, nu va da naștere unei noi democrații de tip euro-atlantic, ci unei republici sovietice cu față națională, care, în nici un caz nu va dansa după muzica americană.

Geopolitica prin ură

În contextul descris anterior se remarcă și strategia care face din ură garanția atingerii unor obiective geopolitice.
Asociind UE la politica sa de diabolizare și ofensare a rușilor, precum și la abuzurile constând în confiscarea activelor și capitalurilor rusești depozitate în Occident, fără nici un temei legal sau decizie judecătorească, SUA urmărește, evident, să creeze un asemenea nivel de repulsie în Rusia față de vest europeni încât fractura produsă în contextul conflictului ucrainean să dureze pentru multă vreme. Astfel, obiectivul strategic al Americii privind evitarea unei alianțe între UE și Rusia, cu efectul apariției Eurasiei Mari, va putea fi atins fără ca Washingtonul să mai fie obligat a se implica direct.

Atrocitățile comise de Rusia sau puse pe seama ei în războiul cu Ucraina au rolul cert de a oripila opinia publică europeană făcând-o să adere la politica arderii tuturor punților cu Rusia, chiar dacă asta înseamnă criză energetică, alimentară, comunicațională și financiară într-o UE altădată mândră pentru a fi garantat cetățenilor săi pacea și bunăstarea. Acum le va pierde pe amândouă. Va dura mult până când punțile dărâmate se vor reconstrui. Mai ales cât timp submediocritatea și diletantismul vor caracteriza conducerea politică europeană, atât la nivel de state cât și, în special, la nivel de uniune, obstacolul cel mai greu de depășit vor fi resentimentele și neîncrederea.

Problema se pune similar și în raporturile ruso-ucrainene. SUA calculează probabilitatea pierderii războiului cu Rusia și a obligației de a se retrage din această confruntare la fel cum a făcut-o în Vietnam sau Afganistan. Americanii au totdeauna un „exit stratgy”.

Chiar dacă, în această eventualitate, va trebui să renunțe la controlul asupra Ucrainei și la speranța unui guvern ucrainean pro-american, Washingtonul nu dorește sub nici un chip ca Ucraina să revină sub tutela rusă. Cea mai bună garanție în acest sens este ura pe care războiul în curs o va sădi în inimile și mințile naționalilor celor două țări. Imaginea atrocităților comise de ruși împotriva ucrainenilor și invers, fie ele atrocități reale ori inventate, va opri pentru mult timp (re)nașterea oricărei antante ruso-ucrainene. Țesutul intercultural ruso-ucrainean, vechi de secole, se deșiră astăzi zi de zi, ceas de ceas și pentru multă vreme.

O repet: războiul este o crimă în orice împrejurări; a înăspri imaginea lui și așa dură, prin manevre mediatice cu caracter propagandistic, servește acelora care vor să facă ura a rămâne să veșnicească în mințile și sufletele poporului o situație de război chiar și după ce războiul propriu-zis va fi încetat, indiferent cu ce deznodământ. Să nu ne lăsăm înșelați nici asupra acestui aspect.

Către războiul mondial prin internaționalizarea conflictelor locale

În fine, ca o adevărată contrapartidă a strategiei privind lupta prin intermediar și perpetuarea urii ca garanție a unui anumit raport de forțe la nivel regional, apare internaționalizarea conflictelor. Unealta devine, astfel, uneltitor. Peștii mici trimiși la luptă de către peștii mari, cu adversarii acestora, încearcă să scape de dezastrul unei confruntări fatalmente inegale, antrenându-i pe marii comanditari în conflict.

Cum se poate face aceasta? Înscenând atrocități care să revolte opinia publică din țara păpușarului, făcând-o pe aceasta, spre a nu-și anula alibiul luptei pentru valori, al războiului pentru pace și al violului pentru virginitate (sic!), să intre direct și nemijlocit în confruntarea militară. Războiul prin interpuși se transformă într-un război între titularii intereselor concurente. Când acești titulari sunt puteri nucleare se poate crede că sfârșitul lumii este aproape.
Așa s-a întâmplat cu folosirea armelor chimice în Siria sau cu masacrele din Sarajevo.

Nu este nici un dubiu că Ucraina caută în prezent pe toate căile implicarea directă a SUA și a NATO, pe teren și cu arma în mână, în războiul cu Rusia, în care chiar ele au încurajat-o să intre.
Este limpede că oricâtă tenacitate ar dovedi armata ucraineană și unitățile paramilitare ucrainene, singure nu pot înfrânge Rusia. După cum războiul economic singur nu va putea determina Rusia la o capitulare totală și necondiționată. Or, la masa negocierilor, se știe că Ucraina va fi abandonată de către protectorii săi actuali și tranșată potrivit intereselor globale.

De aceea, disperarea liderilor ucraineni este lesne de intuit. Or, omul disperat este gata de orice numai ca să scape de amenințarea care îl îngrozește. Iată de ce Ucraina aduce zilnic informații privind tragedii umane care în orice moment pot bascula opinia publică în favoarea declanșării unui război direct între NATO și Rusia. De va fi așa, nu trebuie să avem nici un dubiu: orice putere care deține arma nucleară, odată pusă cu spatele la zid și lăsată fără alternative, va recurge la ea.

Spre asta ne îndreptăm în acest moment. Cu cât un atare deznodământ se va apropia mai tare, tot mai mulți își vor da seama cum au fost atrași în capcană. Ar fi culmea ca, ajunși pe marginea prăpastiei, în loc să ne oprim, admițând că am greșit drumul, să ne aruncăm în hău numai din orgoliul de a nu recunoaște că am fost înșelați.

Deși este greu să negociezi cu diavolul, mai ales atunci când tu însuți ai atribuit imagine diavolească adversarului tău, SUA și UE vor trebui să inventeze rapid o formulă pentru scoaterea Rusiei din războiul în care este blocată în Ucraina. Altminteri războiul ucrainean nu se stinge, ci va deveni din local mondial și din convențional nuclear.

În concluzie, o spun iarăși pentru a nu știu câta oară: nu vreau să scuz pe nimeni și nici să iau partea nimănui pentru a fi pornit acest război; a explica nu înseamnă a scuza, dar și faptele cele mai nescuzabile își au explicația lor; sensibilitatea lăudabilă față de nenorocirile altora nu se poate manifesta prin auto nenorocirea noastră, căci suferința noastră nu vindecă suferințele altora; a fi principial nu înseamnă a refuza să recunoști realitatea raportului de forțe; în fine, poți rămâne principial chiar și acceptând compromisul, în măsura în care acesta, fără a face fericit pe cineva, permite tuturor, prin sacrificarea unor interese tactice, să trăiască liniștiți potrivit cu valorile și aspirațiile fiecăruia. Refuzând defetismul, declar că pe termen lung „dreptatea noastră” va învinge. Pe termen lung, însă, cu toții vom fi morți.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Acolo unde emoțiile iau locul rațiunii războiul bate la ușă (IV)”

  • Dora faci parte din categoria celor care stiu sa citeasca, dar nu inteleg nimic din ce citesc. Mai bine dute si asculta manele.

  • Stimata Dora,nimeni nu neaga ororile,atrocitatile existente savarsite in Ucraina.Problema este de a dovedi cine le-a savarsit. Prea se pune totul in circa rusilor ,iar ucrainienii sunt considerati icoane de biserici.
    Armatele lui Zelinschy au omorat zeci de mii de rusi,iar el se lauda ca e mare viteaz si mare erou.Chiar esti asa naiva sa crezi ca ucrainienii nu au savarsit crime si nelegiuiri ? Sunt convins ca tu faci parte din cei cu 4 sau mai multe clase care stiu sa citeasca, dar nu pricep nimic.Cei ca tine, cad usor victime propagandei occidentale care va ia de prosti.Ai inteles ce am scis eu sau trebuie sa-ti desenez ? Nu mai citi nimic si dute de asculta manele….

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog