Anevoiosul drum spre școală

Emisiunile educative din presa clasică au dispărut aproape complet. O mică reminiscență a pâlpâit câteva săptămâni pe la începuturile pandemiei de Covid-19 și apoi s-a stins și ea, cedând terenul școlii online. Documentarele din care se mai poate extrage și ceva util pentru neuroni sunt tot mai rare. Cele deja existente au o vârstă considerabilă și se repetă la nesfârșit. Poate să se fi mutat și acelea pe marele internet, dar acolo există problema sortării. Sunt prea multe oferte „informative” și prea puține șanse de a nimeri exact peste ceva cu adevărat instructiv în vălmășagul de „consumabile”. Rolul televiziunii de stat pare a fi mai degrabă acela de a satisface cerințele partidelor de la putere, rolul celor private este acela de a face o audiență care să satisfacă proprietarii. Așadar, și unii și alții se pleacă în fața cererilor, în conformitate cu care își încropesc oferta.

Din când în când mai scapă și niște documentare făcute de și pentru masochiști, prezentări ale unei vieți necosmetizate, descrieri lucide ale lungului și anevoiosului drum spre alfabetizare pe meleaguri îndepărtate. Atât de departe de civilizație, încât ai crede că sunt filmate pe alte planete ori fabricate în studiouri, sau, și mai simplu, cu ajutorul tehnologiei digitale, în care totul apare și dispare printr-un simplu clic al supercomputerelor. Dar – din fericire – nu este așa. Încă nu. Încă mai există pe planetă locuri neatinse de tăvălugul marilor prefaceri și oameni care chiar trăiesc în mijlocul naturii și respiră un aer mai puțin viciat decât al nostru, aer care ne produce dureri de cap la cea mai mică tentativă de a ne pune la treabă câțiva neuroni. Nu mai vorbim de creier în întregime ori de implicarea sufletului. E vorba despre o serie de documentare despre cele mai periculoase drumuri spre școală din lume. Le vizionez cu plăcere, fiindcă îmi amintesc de propriul drum, care, deși nu a întâmpinat atâtea pericole din partea florei și faunei, a climei și a formelor de relief, a fost totuși presărat cu obstacole destul de greu de trecut. Dar asta nu constituie subiectul acestui articol.

Există copii pe lume care ar da orice pentru a putea merge la școală. Acei iubitori de școală dispuși la sacrificii sunt aproape în exclusivitate copii săraci, progenituri care nu s-au născut cu tichia pe creștet și nici Cineva de Sus nu le-a pus mai târziu mâna în cap. Indiferent dacă au venit pe lume într-un ținut îndepărtat din China, în stepele nesfârșite ale Mongoliei, într-un sat uitat și izolat de lume din Siberia, în hățișul junglei sau în deșerturile Africii, toți acești copii au ceva în comun. Pe toți, oricât de diferiți ar fi, îi unește dorința comună de îmbunătățire. Voința de fier de a-și depăși condiția și de a face ceva din viața lor, pentru ei și pentru familiile din care provin. Și pentru asta, acei copii iau asupra lor torturi de neimaginat. Mărșăluiesc spre școală kilometri întregi și își croiesc singuri un drum fără precedent. Trec fără șovăială prin și peste toate obstacolele pe care natura și destinul le-ar putea pune în calea cuiva. Nu precupețesc nimic și nu se dau în lături de la nimic. Zilnic privesc moartea în față și în fiecare minut își pun viața în pericol. Nu-i sperie nici temperaturile de aproape cincizeci de grade sub sau deasupra punctului de îngheț, nici animalele de pradă și veninoase de care mișună tot drumul, și nici abisurile imense ce-și deschid gurile adânci de sute de metri alături de potecile înguste de sub tălpile lor. Să vezi copii în vârstă de șapte sau opt ani cum se târăsc desculți sau în papuci din plastic prin deșertul nisipos fierbinte în fiecare zi câte douăzeci de kilometri, fără să poată bea o picătură de apă, care supraviețuiesc zilei de școală fără hrană, iar seara se întorc acasă pentru a-și ajuta familiile la treburile din gospodărie – toate astea sunt lucruri care înduioșează până și pietrele.

Și există alții care ar da orice să nu trebuiască să meargă la școală. Care gem, oftează și blestemă zilnic că sunt treziți de zumzetul telefonului mobil mult prea devreme… după ce și-au petrecut jumătate din noapte pe rețelele sociale. Care insistă pe rucsacuri și ghiozdane în trend și pe îmbrăcăminte de marcă și la modă, ca nu cumva să fie luați în derâdere de colegii foarte atenți și receptivi la astfel de detalii. Care au uitat de mult să mai meargă pe propriile picioare și se lasă purtați pe patru roți până în băncile pe care le ocupă doar cu scopul de a face act de prezență și pentru a freca nelipsitul telefon ori cu gândul la următorul party. Care au învățat că au drepturi și știu și cum să și le revendice, dar nu au cunoștință și de vreo obligație. Au aflat că pot și ei la rândul lor să acorde note și calificative dascălilor și la nevoie să-i alunge de la catedră, dacă nu corespund. Poate că o astfel de oportunitate nu ar fi de loc rea, dacă elevii și-ar dori cu adevărat instruire și nu lejeritate. Mulți au învățat cum să-și mențină dascălii sub presiune psihică (nu se știe niciodată cine și cu ce se înarmează în scop de intimidare ori de răzbunare).

De atâta zăcut pe canapele, manevrat gadgeturi și consumat fast-food, s-a redus considerabil și condiția fizică. Imboldul natural de mișcare se atenuează mult mai rapid decât la generațiile anterioare, atrofiindu-se prematur. Ce-a produs civilizația? Copii și tineri comozi, cu deficiențe motorii considerabile, care cu greu mai pot să meargă cu spatele, să se balanseze ori să-și mențină echilibrul, să facă tumbe ori să sară coarda, și au tot mai puțină forță și rezistență. Răzbat vești alarmante despre soldați care, în ciuda băuturilor energizante, a echipamentului modern de protecție și a somnului suficient, nu-și pot duce la îndeplinire sarcinile minime ale unui exercițiu normal de marș. Se împiedică, se prăbușesc pe drum, se îmbolnăvesc de îndată, ajung la spital sau, în cazuri rare, chiar mor de suprasolicitare. Cum e posibil așa ceva? Încotro ni se îndreaptă lumea și ce le facem copiilor?

Cu ani în urmă, când mi-a apărut primul roman, Evadarea din iad, întâmplarea a făcut ca o regizoare – una mai călită de preumblările prin acea lume defavorizată de destin – să manifeste suficient entuziasm încât să-și poată imagina ecranizarea sub forma unui film pentru televiziunea de stat austriacă. Nu mai știu exact ce amestec de partide se afla pe atunci la cârmă, dar nu cred că ar fi făcut vreo diferență. Fiindcă una este ce declară fiecare în programul electoral și cu totul alta ce vor ei de fapt și ce-și permit sau nu odată ajunși la putere. A se vedea actuala guvernare, la care coaliția s-a format – forțată de împrejurări – între două partide diametral opuse, dar pe care puterea le-a narcotizat suficient încât să cedeze și să-și abandoneze multe principii (în caz că le-au avut vreodată). În orice caz, am încropit împreună cu regizoarea un mic scenariu de prezentare a unor secvențe menite să aducă mai aproape de publicul autohton acea lume controversată și deloc agreată a emigranților, o lume de care se fereau – și se feresc – mai toți, de parcă ar fi fost ciumată.

Ei bine, planul regizoarei a eșuat cu brio. Culmea, eșecul ei nu m-a surprins, obișnuită fiind cu aerul distant și rece cu care sunt tratați cei de teapa noastră. Halucinantă mi s-a părut însă motivarea refuzului: „Telespectatorii sunt setați pe entertainment lejer și nepretențios, unul care să nu-i suprasolicite și care să le cruțe comprehensiunea fără a le pune prea mult la încercare capacitatea de a digera lucruri surescitante.” Partea tristă este că responsabilii cu divertismentul superficial chiar aveau dreptate. Orice film și orice emisiune într-o limbă străină are nu subtitrare – suprasolicită cititorii! –, ci dublaj. În ultimii 32 de ani nu am auzit nici măcar un actor/politician/reporter etc. vorbind în limba maternă, ci doar în germană. Poate că de aici se trag și privirile chiorâșe care ți se aruncă atunci când ești surprins vorbindu-ți limba maternă în public?! Și totuși, resentimentul pentru limbile străine nu este unul și același, ci este și el etajat: de acceptabilitate se bucură limbi precum engleza, franceza, italiana sau spaniola, pe când româna, limbile slave sau cele arabe sunt plasate undeva la coadă. Tot așa și cei care le vorbesc, se înțelege.

Cât despre emisiunile de la televizor: Multe dintre ele nu fac decât să spele creiere cu un entertainment menit să menajeze subțirimea telespectatorilor și să-i țintuiască în fotolii în fața ecranelor, pentru a nu le strica producătorilor cotele de piață… Fiindcă ecranul e plin de hidoșenii dezgolite de haine și de inhibiții și scobite de minte, de vechi hipioți care încă nu s-au potolit și-și continuă înverșunați îmbăierile hormonale, dar și de unii mai noi, care se desfășoară în emisiuni de un penibil greu de descris. A umbla în costumul Evei și al lui Adam sau a-ți întoarce interiorul spre exterior în fața camerelor este un fenomen comun televiziunilor din multe țări, care își copiază una alteia ideile divertismentului ușuratic până la frivol, ca să nu spun „grețos”. Deviza este aceea de a oferi publicului ceva care să-i repauzeze mintea, nu ceva ce l-ar putea pune pe gânduri. Apropo de pus pe gânduri: Am întâlnit îngrijorător de mulți oameni, în special din generația tânără, care se fereau la tot pasul de știri apăsătoare, pe motiv că nu le pot face față. Unii dintre ei susțineau prin donații tot felul de organizații caritabile, refuzau însă categoric să afle amănunte despre ființele cărora le veneau în ajutor. Evitarea confruntării cu neplăcerile era mottoul lor de viață, unul care le oferea certitudinea – oricât de falsă – că lumea e făcută doar din lucruri agreabile. (Asta înainte de pandemie și de războiul de lângă noi, în care strategia pare să urmărească alte obiective.)

Îmi amintesc cum în comunism citeam cărți interesante procurate pe sub mână iar astăzi fugim de cărți ca dracul de tămâie. Îmi amintesc cum sufeream cu toții, de la autori la cititori, din cauza interzicerii unor scrieri și scriitori și a impunerii unor teme anoste despre societatea socialistă multilateral dezvoltată. Și totuși, oamenii reușiseră la un moment dat să-și unească forțele pentru a dezvolta un limbaj codificat, astfel încât cărțile să poată ajunge la minți și inimi și să entuziasmeze milioane de oameni. Le citeam în secret. Le citeam la lumina lumânărilor atunci când veneau prea desele întreruperi de curent. Citeam printre rânduri. Astăzi putem s-o facem și la lumina reflectoarelor, că mulți nu mai pricep o iotă din cuvintele pe care de-abia le mai pot pronunța. În locul culturii veritabile, în lumea plină cu de toate, se preferă și se practică frivolitatea. Poate că toată această campanie de debilitare intelectuală se dorește a fi pregătirea terenului pentru mult-așteptata inteligență artificială (IA). În felul acesta mult adulatei inteligențe îi va fi mult mai ușor s-o substituie pe cea nativă (IN), mult atrofiată. Deși, ca să merite efortul, s-ar cuveni ca IA să fie superioară celei mai performante IN și nu doar să fie un pic mai bună decât prostia nativă ori indusă.

Paradoxal, drumul spre școală se menține anevoios pentru ambele categorii. Pentru cei care vor să ajungă acolo, ca și pentru cei care vor să scape de corvoada punerii minții la treabă. Pentru cei care iau drumul în piept fără ezitare și care văd în el singura șansă pentru a-și face un rost în viață, ca și pentru aceia care, de atâta îndestulare și ghiftuire, se străduiesc să-l evite sau să-l ocolească, preferând metode mai puțin oneste dar eficiente: cumpărarea diplomelor sau plagiatul. Fiecare își folosește ingeniozitatea pentru a parcurge sau pentru a nu parcurge drumul spre școală. Pe unii îi doare lipsa educației, alții par să sufere de perspectiva alfabetizării forțate. Nu pot decât să mă plec în fața voinței și tenacității acelor copii minunați care iubesc școala, și să le doresc să-și vadă visul împlinit și să-i ajute și pe alții asemenea lor să și-l îndeplinească pe-al lor. Fiindcă lor li se cuvine… împărăția.