Anul I după Coronavirus | Reportaj: Homo sapiens coronavirus, la cumpărături pentru masa de Paști!

După vreo două-trei săptămâni de autoizolare am ieșit la niște cumpărături mai generale. Chiar de la începutul acestei crize, domnul Ion Cristoiu a făcut o previziune și a dat știrea și măsura acestor clipe pe care le trăim : „Cel mai grav este faptul nu că vom muri ci, faptul că omul se va întoarce la natura sa esențială. Dacă ridici cracul pantalonului sau faldurile fustei vei descoperi părul de maimuță.”

N-am prea ieșit din casă, doar la prăvălia de la piciorul blocului, după pâine, apă minerală, bere, chestii de ronțăit în nopțile lungi de criză. Tutun de pipă aveam comandat de pe internet, fructe luasem din timp, legume am în frigider, ouă și brânză de la ai mei, de la țară. Aveam și alte provizii, de la medicamente, ceaiuri, cafea și până la conserve, ce să mai spun, ca în timpul unui atac atomic. De vreo 2-3 ori am dat o raită pe la minimarket-ul din cartier ca să cumpăr hârtie igienică și cutii de șervețele. O dată am fost și în piața agroalimentară, cu mască și mănuși, evident. Eu stau, acolo unde m-a prins criza, după adresa din buletin, în Drumul Taberei, părinții mei sunt la țară, în Siliștea Gumești, soția și fiul meu sunt la socrii mei, cartierul Pantelimon. În piață legumele sunt băgate la izoletă, țăranii poartă mască regulamentar, o dau jos din când în când, își șterg cu dosul palmei mucii sau pe mâneca flanelei, și apoi o trag la loc. Toți poartă mănuși albe, negre și albastre.

Împuținându-se rezervele strategice de brânză, conserve, paste făinoase, tomate, ceaiuri și cafea, panicat și avertizat că nu se mai găsește drojdie pe nicăieri (uscată sau proaspătă, niciodată n-am să înțeleg diferența), nu că m-aș vedea frământând la cocă, ca bunică-mea la colaci, dar cu avântul că trebuie să-mi fac aprovizionarea, orice ar fi, pentru masa de Sfintele Sărbători am pornit la cumpărături. Cu masca peste bot, mănuși de vopsit pe păr-altele nu am-, și cu căruciorul de cumpărături am luat-o agale pe jos, evitând aglomerația și, evident mijloacele de transport. Fiind ușor gurmand, o masă de Paște nu există fără miel. N-ai să vezi, la cele mai mari supermarketuri, mielul, măcar un os, era aur curat. 28,00 lei Kg, dacă aveai noroc. Fugeau oameni, ținând o caserola de oase cu grăsime, la piept parcă era Sfânta Lumină a Învierii. Bătrânii își abandonau bastoanele lângă un galantar oarecare, să nu-i încetinească, părinții își abandonau copii în cărucioarele de cumpărături, în goana nebună după o caserolă cu carne de miel. Zeci de mâini căutau, scormoneau, mușcau alte mâini cu mâinile lor, în căutarea unei hălci de carne, trăgeau cu unghiile celofanul. Cu puțin os pentru ciorbă și cu mai multă carne pentru friptură. Cum spuneam, sunt un mic gurmand și un bucătar amator, dar să mă apuc să vopsesc și ouă, n-ai să vezi. Așa că m-am îndreptat spre alt supermarket, ca să le cumpăr gata vopsite. Acolo, altă aventură. Cum timpul era ușor restricționat, cine intra alerga haotic, lista de acasă nu mai conta, spre orice vitrină sau galantar. Înșfăca orice, arunca în coș, scoate din coș. Vârstnicii se certau cel mai tare, ei între ei și cu ceilalți, cu portarul care-i roagă să păstreze distanța, cu vecini pe care îi recunoșteau la coadă, cu fetele de la ghișeu.

Declarație pe proprie răspundere pentru cumpărături

Completare acelor declarații pe proprie răspunde îmi fac o deosebită plăcere și, în scurtă vreme le termin pe cele gata tipizate. Așa că mă așez frumos la birou și le scriu de mână. Am o groază de stilouri pe care le colecționez, pixuri pe care le cumpăr, le primesc sau mi le însușesc fără intenție. Foarte mulți cunoscuți îmi spun că am un scris foarte caligrafic și, încep, ca la poliție:
Subsemnatul Ionuț Crivăț…

Cu declarația în buzunar, un cărucior pe două roți, spre exemplu, ești la coadă, la orice coadă, în vremurile prin care trecem poți să stai la orice coadă, de la wc și până la lift, toți se uită urât la tine, te dușmănesc, te urăsc sincer că ești cu un metru și jumătate în față lor și înhați ceva din galantar, nerespectând legea sacră din vremuri apuse – să se dea câte o bucată ca să ajungă la toți!

Printre blocuri, o veselie generală, parcă e o sâmbătă după-amiază în fiecare zi

De când cu măștile astea nu te mai uiți după funduri, picioare și sâni pe stradă. Doamne, ce ochi frumoși au femeile. De la instituirea stării de urgență ( cu prelungire), și până la autoizolarea mea de vreo trei săptămânii, pe strada unde locuiesc au trecut, nu exagerez, doar trei mașini cu portavoce, din alea care țipă “să stați în casă, e spre bine dumneavoastră” etc. În rest, nimic, absolut nimic care să-ți dea impresia că te afli într-o criză. Înainte de 1989, când fiecare avea doar o mașină sau nu avea deloc, toți locatarii de pe scară se strângeau în jurul unui automobil, la care un vecin meșterea de dimineața până seara. Mașina nu avea nicio defecțiune, doar o piuliță slăbită și un schimb de ulei, dar aduna toți vecini, bărbați evident, meseriași în toate și-n nimic. După ei veneau muierile să-i cheme la masă, dar rămâneau și ele să mai schimbe o rețetă și-o bârfă, iar apoi apăreau și puradeii, ce dracu` să facă în casă când toată familia era afară. Cam așa este și acum, toți afară. O veselie generală, parcă e o sâmbătă după-amiază în fiecare zi. Iar ea începe de dimineață în cartierul meu cu trilurile păsărelelor. De când cu restricțiile parcă sunt în grădina botanică, apar flori noi, păsări dispărute din infernul citadin revin, pescărușii îmi ciocăne în geam. În buza dimineții vin cei de la salubritate. Niciodată nu i-am prins, eu plec înaintea lor la serviciu. O măgăoaie mare tulbură somnul, turuie și se screme să înghită și să molfăie tone de gunoi. Angajații se ceartă pe tomberoane, le trag după ei, înjură năprasnic, scuipă și icnesc. Apoi își sorb cafeaua și vodka de la prăvălia din colț, butonează la telefon. După mașina de gunoi, ies cei cu animale de companie, urmați de liber profesioniști care ies oricum, sau cei în șomaj tehnic care redescoperă viața de cartier. Urmează vârstnicii, cu o pungă de un leu, după pâine și lapte. Si toată povestea asta se repetă până spre după amiază, când se întorc și cei care activează în câmpul muncii. Spre seară ies toți! Bătrâni, copii, căței, părinți, izolați, neizolați, cine-i știe!

Biserica, unitate militară!

După o goană nebună, printre nebuni, la cumpărăturile pentru masa de Paște, mă dor picioarele de mor, calc ca în bărci, mi s-au rotunjit tălpile ca la bebeluși care fac primi pași în viață, de atâta stat în casă. Trag după mine un mic geamantan pe roți, ca un venerabil pensionar, ca să nu fac mai multe drumuri. Mă opresc în dreptul bisericii, o biserică de cartier. E mai păzită ca o bază militară. O unitate specială a poliției, cu girofarurile zbârnâind, agenți solizi cât clopotnița, supraveghează o babă care dă un acatist. Îl întinde speriată, cu 5 lei împăturiți prin poarta din curtea bisericii.