Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Arhiva Afectivă. Ce le pasă norilor?
Într-un foarte inspirat documentar intitulat „Primarii buni ai Bucureştiului”, jurnalista Ana Maria Șchiopu evocă figurile celor mai importanți primari ai Bucureștiului.*
Am selectat din acel documentar câteva pasaje demne de a fi reluate și chiar memorate de către cei ce le vor citi. Sunt fapte-mărturii aparținând acelor oameni importanți ai istoriei orașului, oameni desemnați să fie primari ai Bucureștiului, edili destoinici care chiar au lăsat ceva în urma lor.
București 1864. Este desemnat primar Barbu Vlădoianu.
Oraşul lui Bucur era o mlaştină. Se pare că Dâmboviţa se supărase pe bucureşteni şi, în primavara lui 1864, îşi revărsase apele pe străzile Capitalei, lăsând în urmă dezastru şi noroi. În ultima perioadă, inundaţiile deveniseră un obicei, iar locuitorii trecuseră de la statutul de cetăţeni ai Bucureştiului la sinistraţi ai Bucureştiului. „Nici nu se uscaseră uliţele bine de apă şi noroi şi familiile celor sinistraţi încă nu se fixaseră în adăposturi mai bune, când sfârşitul primăverii din 1864 aduse o nouă inundaţie catastrofală. De data aceasta, prisosul de apă care a ieşit din matca Dâmboviţei l-au dat ploile torenţiale de la sfârşitul lunii mai, care au făcut ca râul să iasă din albie şi să înece mahalalele Antim, Broşteni, Izvor şi altele învecinate. De data aceasta, apele revărsate au ajuns la doi metri înălţime şi ameninţau cu prăbuşirea caselor inundate.”** Aşa că Vlădoianu şi-a pus oamenii la treabă. A început prin a dărâma morile de pe Dâmboviţa, care dădeau atâtea bătăi de cap, fiind şi ele una dintre cauzele inundaţiilor. Apoi, pentru a mai ieşi puţin din noroi, ad literam, edilul a iniţiat un amplu şi binevenit program de pietruire a străzilor bucureştene, înfiinţând în acest scop primul corp de pietrari ai Capitalei. Pavarea cu piatră cubică şi, în ultimă instanţă, construirea de trotuare s-au terminat abia în 1872. Şi pentru a încununa tot acest proces care seamănă cu o (drastică) curăţenie de primăvară, Vlădoianu a iniţiat şi lucrările pentru canalizarea sistematică. Asemenea unui gospodar autentic, care face curat şi în faţa porţii, Vlădoianu a obţinut, în aprilie 1873, aprobarea Consiliului Comunal pentru executarea unei porţiuni de asfalt realizat din rocă importată din Elveţia, în faţa Palatului Regal şi pe o mică parte din Calea Victoriei, pe atunci încă Podul Mogoşoaiei.
Destinaţie: capitală europeană, via urbe modernă. Una dintre caracteristicile de bază ale modernizării a fost laicizarea instituţiilor statului. Aşa că primul edil al Capitalei a adunat toate certificatele de naştere, căsătorie sau deces de la biserici şi le-a arhivat la Oficiul Stării Civile. Şi de atunci înainte, bucureştenii se duceau în faţa statului să ceară un număr de înregistrare pentru fericirea sau necazul lor.
București 1888. Pache Protopopescu
Printr-un decret regal, Pache Protopopescu este numit primar al Capitalei. Mandatul său a durat doar trei ani, dar a realizat ceea ce nimeni nu a putut: să educe Bucureştiul. Pache a considerat că modernizarea este mai mult decât o necesitate, este respectul pe care trebuie să îl înveţe atât Capitala, cât şi locuitorii ei.
București 1899 Barbu Şt. Delavrancea
Ca toţi predecesorii săi, şi Barbu Şt. Delavrancea a venit cu mirajul oraşului parizian pe retină. S-a continuat pavarea străzilor şi construirea trotuarelor. Centrul vechi a fost şi el pavat cu piatră cubică, iar trotuarele realizate din bazalt de piatră galbenă. La fel ca în Occidentul (prea) mult admirat de români, în centrul Capitalei au apărut reclamele electrice. Bucureştiul a făcut paşi mici, dar siguri spre a deveni o capitală cosmopolită. De la târgul fără străzi pavate sau bulevarde aglomerate până la un adevărat oraş european. Bucureştiul s-a dezvoltat văzând cu ochii, păstrându-şi aerul originar, al inegalităţilor culturale.
„Capitala, luată în răspăr, de la periferie la centru, a cunoscut întineriri, pe care nu le mai putea nădăjdui de la Protopopescu Pake încoace – şi realizări, şi speranţe, continuu descurajate pân’aci. Într’un singur an, în singura culoare de Albastru, s’au pietruit aproape 100 de străzi. În orice altă ţară pavajul corespunde la noţiunea veche a monumentalizării:l a noi, a pune o piatră însemnează a desfiinţa o mocirlă, un infern, o cloacă, o nefericire, la noi este a trece de-a dreptul din epoca reteveiului în epoca respectului de semeni”, spunea la 1930 Tudor Arghezi, aprig judecător al edililor Capitalei.
București 1929. Dem I. Dobrescu
La conducerea Capitalei a venit Dem I. Dobrescu, un primar cu iniţiativă şi ingeniozitate.
Proiectul lui se ramifica în trei părţi importante: salubrizarea mahalalelor, ameliorarea traficului pentru automobile, şi, cel mai de preţ, estetica urbană. Dobrescu a fost un Haussmann al Bucureştiului. După modelul arhitectului şi urbanistului francez, aflat în slujba lui Napoleon al III-lea, primarul bucureştean a dăruit „capitalei noastre monumentalitatea marilor oraşe”. Capitala a intrat într-un proces amplu de modernizare, în special urbanistică. Din cauza lucrărilor masive care se desfăşurau, Dobrescu a primit porecla de „primarul târnăcop”. Păstrând tradiţia primarilor din urmă, şi el a început tot din stradă. A lărgit Calea Victoriei, a îndreptat multe străzi, făcându-le accesibile pentru automobile. De asemenea, s-a ocupat şi de sistematizarea arterelor mărginaşe, lărgind astfel zona de activitate intensă. Spre finalul mandatului său, a reuşit să termine de pavat toată Capitala.
București 2020. 27 septembrie
Bucureștenii își vor alege un nou primar.
De dimineață, după ce soarele a ajuns în dreptul ferestrei mele, mi-am zis: E timpul! și am ieșit din casă. Cu o seară înainte filmasem pâlcuri de nori albi. Pluteau deasupra acoperișurilor spălate de o ploaie scurtă. Mă gândeam, privind alunecarea lor imperceptibil – ce spectacol, ce scenografie grandioasă oferă mereu natura în permanenta ei indiferență! Ce le pasă lor, norilor? Ce știu ei despre emoțiile alegătorilor, despre năzuințele candidaților, despre tot ce trece și despre tot ce rămâne după faptele oamenilor? Am pornit spre secția de votare. E mult soare pe străzile aproape pustii în această dimineață de duminică. Urc treptele clădirii amintindu-mi zilele altor ani când veneam cu toții aici să votăm. Îl salut pe polițistul de la intrare, îmi răspunde politicos. Tineri în uniforme. Paza secției de votare cu măști, bastoane, insigne, epoleți. Fac câțiva pași. Se îndreaptă spre mine o tânără din corpul de organizare. Cu ochii zâmbind, parcă și prin mască zâmbind, îmi spune politicos să întind mâinile. În glumă le ridic în sus ca și când aș spune ”mă predau”, după care le aduc în dreptul flaconului cu dezinfectant. Fata îmi stropește palmele cu spray în timp ce mă întreabă de unde sunt. Spun strada. Mă direcționează – la stânga vă rog. Știam că e la stânga din anii precedenți. Dau să intru în sală. Așteptați puțin să iasă persoanele care acum sunt înăuntru. Aștept în pragul ușii. Văd două tinere în sala de vot. Sunt puțin derutate și învârt în aer buletinele de vot, apoi le introduc în fanta cutiei conform inscripționării fiecărei urne. Iese de după perdeluță o doamnă sprijinită de un baston. Care este urna potrivită pentru fiecare buletin? Aha ! Aici! Fetele ies din sală. Sunt poftită la rândul meu să votez. Buletinul, vă rog. Dau buletinul. În timp ce buletinul îmi este scanat privesc în încăpere și constat că numărul componenților respectivului birou electoral este mai mare decât în mod obișnuit. Apoi aflu că e doar o impresie de-a mea. Mesele așezate în formă de U străjuiesc zona cu perdeluțe, zona propriu zisă de vot. În mijloc tronează urnele. Intru într-o cabină și încep să citesc buletinele. Ștampilez și la un moment dat îmi dau seama că am marcat unde nu trebuia. Ei bravo! Am greșit! Spun – aș vrea să o iau de la început. Întreb – pot să șterg? Nu! Nu puteți, se anulează votul. Aș dori să corectez. Nu se mai poate. În cele din urmă încerc să recuperez oarecum greșeala din mers. Dindărătul perdeluței se aude glasul meu – am greșit, asta e. Ies, dau stampila, îmi recuperez cartea de identitate. Stau în mijlocul încăperii și mă uit la cei peste 10 oameni care stăteau în fața mea. Ei la rândul lor mă privesc. Las să cadă în urne unul câte unul cele patru buletine de vot. Când să plec întreb – vă schimbă cineva la prânz? Nu. Nimeni. Cum nimeni? Aici stăm până la ora 23:00. Cam multe ore trebuie să stați cu măștile pe față. Asta e, îmi răspund o grămadă de ochi pe deasupra măștilor. Le urez zi ușoară și succes. Ies în stradă. Bucureștiul arată la fel ca altădată când am votat. Și totuși simt în aer ceva lipsit de substanță. Nici un fel de emoție, nici un fel de speranță. Nu intuiesc nimic. Mi-am făcut într-un fel datoria civică. Aș fi dorit să mă bucur că m-am alăturat celor care gândesc ca mine. Nu am reușit. Recunoașterea sinceră a opțiunilor mele ar putea întâmpina azi nu doar mirare ci și ruperea unor vechi prietenii. Da, ruperea unor vechi prietenii. Am crescut împreună, am traversat bucurii, tristeți, succese, disperări împreună, și uite acum în 2020, nu ne putem confesa unii altora, nu ne putem mărturisi crezurile din simplu motiv că ceva se întâmplă. Ce anume se întâmplă? Ce anume a putut să ne trimită pe unii și pe alții la depărtări atât de mari încât să ne simțim cumva ca în povestea aceea cu Kay și Gerda când unuia din copii i-a intrat în ochi un ciob din oglinda răului, ciob care i-a transformat inima într-un boț de gheață.
Fragment de poveste
În orașul cel mare, în care sunt atâţia oameni şi atâtea case şi n-au toţi loc unde să-şi facă o grădină şi de aceea cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu flori în glastre, erau şi doi copii sărmani, care aveau o grădină puţin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate şi soră, dar se iubeau între ei ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau în două mansarde din cele două case alăturate şi care erau aşa de apropiate una de alta încât streşinile mai că se atingeau şi cum ferestrele erau faţă în faţă puteai să treci de la o locuinţă la cealaltă.***
Fragment de realitate
Un candidat declară:
”Aștept de mult votul ăsta, am votat cu sete. Am votat ca să scoatem din Primăria Capitalei o caracatiță de interese, de neamuri, de cumetri, de nași, de fini, de prieteni care au ținut în subdezvoltare orașul. Nu au fost în stare de rezolve apa caldă, nu mai vorbesc de trafic și poluare.”****
*Şchiopu, Ana-Maria. Primarii buni ai Bucureştiului. „Bucur l-a lăsat sălaş/ Pake l-a făcut oraş/ Iar Dobrescu într-o năvală/ L-a făcut o Capitală” historia.ro.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_primarilor_Bucure%C8%99tiului
** G.Potra. Din Bucureștii de ieri
https://www.academia.edu/12971341/BUCURESTII_DE_ALTADATA_GEORGE_POTRA
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cr%C4%83iasa_z%C4%83pezilor
*** Andersen. Crăiasa Zăpezii.
****Nicușor Dan, după ce a votat.
Comentarii
