Arhiva Afectivă. De prin lume adunate

„Informația suspendării Simonei Halep a fost prezentată inițial de reputatul jurnalist american Ben Rothenberg, specializat pe tenis.” https://www.comisarul.ro/articol/-simona-halep-suspendata-pentru-dopaj!/sportiva-re_1420125.html

„Cu un test negativ înaintea turului 1 cu Daria Snigur la US Open, Simona a fost notificată pentru un nou control anti-doping imediat după înfrângerea suferită cu necunoscuta jucătoare ucrainiană la New York: în acest caz probele i-au fost luate la arena de la Flushing Meadows de către o agenție privată care colectează mostrele în loc de agenția națională americană USADA.”
Mostra lui Halep a ieșit pozitivă cu Roxadustat la numai câteva zile după testul negativ făcut la hotelul din New York. Revenită în România Simona a mai efectuat un test care a fost negativ!
Practic, în 9 zile Halep a avut două teste negative (mostră hotel din New York și în afara Statelor Unite) și unul pozitiv (arena de la Flushing Meadows)!
În momentul testărilor Halep lua, zilnic, două pastile: Euthyrox 50 mcg și un anticoncepțional. Halep lua Euthyrox pentru echilibrarea nivelului de hormoni tiroidieni după ce a fost diagnosticată cu hipotiroidie secundară (glanda tiroidă nu produce o cantitate de hormoni).” https://www.prosport.ro/alte-sporturi/tenis/prosport-detoneaza-bomba-in-cazul-simona-halep-desfasurarea-halucinanta-a-testelor-anti-doping-pe-traseul-hotel-new-york-arena-flushing-meadows-romania-jucatoarea-a-avut-un-test-19542989

…

Scriam acum câteva zile, mai precis în Poveste cu globuliști despre Arta Denigrării. Aparent inexistentă în nomenclatorul principalelor arte cunoscute, ea, “Arta Denigrării, își manifestă plenar atributele fără să fie afectată de un banal anonimat. Este firesc în ceea ce o privește ca lucrurile să fie exact așa, deoarece fără mimarea unui banal anonimat, Arta Denigrării nu se poate strecura oriunde, oricând, oricum. Travestită într-un costum casual sugerând cumsecădenie și obiectivitate, madam Arta Denigrării obține, prin mijloace simple dar perfide, accesul la informație, formare și modelare de opinii.

Această … să nu-i mai spunem Artă, ci de-a dreptul madamă, cucoană, descendentă directă a mahalagioaicelor de anțărț, trăiește și se hrănește cu zvonuri, acuze, denunțuri preparate la foc mic, denaturări și cercetări în hârtia de turnesol.

O lume întreagă cască gura la „măiestriile” ei și este gata să se aplece și să caute piatra cea mai ascuțită pentru zvârlirea la tâmpla naivilor întru arătarea adevărului. Cum arată adevărul în viziunea adepților Artei Denigrării? Întotdeauna trunchiat, scos dintr-un context și asezonat altuia. În cazurile perfectei substituiri, adevărul denigratorilor apare când mascat in paragraf de lege, când in formatul unui avertisment anulat, reformulat și iarăși reluat.

Ca să nu mă întind prea mult în reduceri la absurd am acum neplăcuta ocazie de a vorbi pe șleau despre raportul existent intre performeri și lumea de pe tușă. Sau mai bine zis despre jucători și chibiți.

Pe vremuri, când gladiatorul înceta, din varii motive, să mai fie pe placul gloatei, cei din primele rânduri ale tribunelor arătau semnul morții – gestul mâinii cu degetul mare ridicat , conform satirelor lui Juvenal.*

Astăzi, când un jucător bun devine brusc antipatic din motive culminând cu cele ale actualizării politice, gloata se comportă la fel ca în vremurile antice. Care mai de care se uită în jur, căutând cel mai eficient bolovan verbal, capabil să facă praf în câteva minute o carieră de ani.

Cu toții știm că, în afară de performanță, sportul înseamnă disciplină, anduranță, inteligență, dar mai ales fairplay.
Cu timpul, sportul a devenit o activitate aducând mai degrabă cu agenda unui Sherlock Holmes decât cu un calendar de antrenamente și competiții. Însăși competiția a devenit întâi de toate un laborator de analize și abia mai apoi spectacolul suporterilor împărțiti „pe echipe”.

Jurnalismul de sport se grăbește și el sa lovească în felul său acuzând la întâmplare sau „la pont”. Cel mai perfid jurnalism se exprimă în titluri nu doar acuzatoare ci sadice de felul „sportivul x și-a ruinat cariera și nimeni nu-l apără”.
În ceea ce privește Laboratorul Suprem, ei bine el are în primul rând rolul de justificat controlor al fairplayul-ui. Severitatea lui incontestabilă asigură dreapta judecată a scorurilor și victoriilor.

Un singur lucru scapă însă acestui filtru al acurateței și dreptății – factorul uman. Da, factorul uman… Dar aici se pare că eu greșesc. Mă aflu în gravă eroare. Asociez sportul cu umanitatea, condiția fizică de excepție cu talentul și anduranța. Ori nu este așa. Sportivul de astăzi nu are nici o treabă cu viața de zi cu zi. El nu are nici un fel de probleme dacă aleargă pe ger sau pe caniculă, în ploaie normală ori sub măzăriche și grindină. Sportivul de azi nu are ficat, rinichi, glezne, genunchi, tendoane, glande endocrine și alte alea. El, nu are organe interne, pur și simplu e făcut dintr-un melanj de cablu bifilar cu fibra musculară de seră, cu adaos de fibră sintetică, neopren și alte materiale neperisabile. El nu are nici o tresărire dacă trebuie sa joace la minus ‘j de grade sau la plus ‘j de grade. Dacă, cumva, i se usucă gura, ori simte greață, ori i se împăienjenesc ochii, nu-i a bună, ăla nu e sportiv de marcă. E demodat, bun de făcut debarasor la cantina cantonamentului.

Dar să zicem că sportivul/sportiva, fiind absolut ok, având absolut toate calitățile „la zi” este pus/pusă într-o situație neprevăzută si anume – fiind parțial specie a regnului uman, ia un guturai. Noaptea, când doarme dus. Da. Fiindcă administrația hotelului, pusă pe economii, modifică regimul termic, „dând la mic” căldura din camere. Altfel spus, declanșând frig peste noapte. Sportivul/sportiva se trezesc răgușiți încep să dea pe gât ceaiuri, pornesc alergări pe loc, cu genunchii la piept, cu genunchii după ceafă, arcuiesc cinșpe genuflexiuni și douăzeci de flotări, dar … răceala e răceală. Cu ajutorul antrenorului trec cu bine toate testele și a intră pe teren. Ba mai și câștigă câteva meciuri. Apoi se duc acasă unde medicul le prescrie niște tonice și unele vitamine. După care iarăși intră pe teren și tot așa … Si după aceea se supun refrenului testărilor. Unele cu plus, altele cu minus in funcție de cum a metabolizat fiecare vitaminele, antiimflamatoarele si tonicele. Iar când vreun sportiv e găsit cu un tonus mai ridicat decât se cuvine acela este calificat drept trișor. Vorba regretatului Toma Caragiu – “că așa-i in tenis”. Sherlock Holmeși de toate specialitățile – gât. nas, urechi, plămâni, stomac, ficat, glezne, si ce mai are omul in dotare, încep sa întoarcă pe toate fețele cazul. Aici Arta Denigrării pune umărul cu devotament si persuasiune. Cu ajutorul ei neprețuit sportivul/sportiva își iau adio o vreme de la dreptul de a intra pe teren. Intre timp unii îmbătrânesc căutând să se apere alții întineresc descoperind activități mai puțin stresante.

….

Se înțelege că tot ce v-am spus aici sunt glume de spus în tren sau “la cabana trei brazi”. Dar uneori gândul fuge, fuge, fuge, și copoiul nu-l ajunge. Nu vă amintiți cântecul, nu-i așa?
Vi-l cânt eu: ce se vede colo-n zare vine parc’ar fi călare…

Și cu Arta Denigrării cum rămâne?
Cum să rămână? Ca în bancul acela cu texani. Bancul cu texani, hei, nu vă prefaceți uituci! În care un cowboy mic și pistruiat amenință în Saloon cu două pistoale la centură răcnind: dacă nu-mi dați acum calul înapoi, fac ce-a făcut tata! Și ce-a făcut tac’tu mă? întreabă calm șeriful care bătea ceva la mașina scris. A plecat pe jos zise pistruiatul și învârtind pistoalele pe degetul arătător le puse apoi în teacă și se duse să aștepte diligența.
Bancuri cu vremuri parcă mult mai pașnice decât cele de azi.