Arhiva Afectivă. Domnul Clemens și cometa Halley (III)

Trecuse amiaza tot vorbind ba de una, ba de alta. Nu prea mi-a vorbit de copilărie, așa cum mă așteptam, fiindcă era încă destul de șocat să afle că marele lui succes de odinioară, Huckleberry Finn era pe punctul de a fi scos din cărțile de școală de către principiile corectitudinii politice, mai active ca niciodată, în acest secol XXI.

Domnul Clemens se apropie de măsuța unde se află micul meu computer și hotărât, cu gestul acela arhicunoscut al navigatorului care a venit să preia comanda, mă dă la o parte.
– Nu arată a timonă chestia asta, dar m-am prins cum se folosește. E o combinație stranie între bordul unei ambarcațiuni și o mașină de scris. O struțo-cămilă care te poate purta prin lume nu doar pe ape, dar peste tot.
– Vă descurcați de minune, încerc eu să fiu amabilă.

Domnul Clemens caută, scrie, privește imagini, citește cu încântare periodice din vremea când lucra la Missouri Courier. Dintre noutățile tehnologiei vizualului i-a surâs mult felul în care sunt folosite camerele de supraveghere.
– Cu asemenea instrument, cu o webcam pusă unde trebuia, Muff Poter scăpa de pârnaie și s-ar fi văzut pe loc cine a fost ucigașul doctorului Robinson.
– Ce grozav ar fi fost!, mă grăbesc eu să-l aprob.
– Da și nu. Fiindcă, dacă ar fi fost așa, noi, copiii, n-am fi avut nimic de adăugat, nu mai era nevoie de alți martori, de dispute, de proces și cartea ar fi ieșit mai subțirică decât o broșură.

Mă bucur să-l văd cumva ieșit din starea de tristețe. Dar nu, totul e aparență. Găsește un site și mă strigă.
– Ți-am spus că nu mai vreau ceai. Vino aici, lasă bucătăria, să-ți spun ce-am găsit. Privește! Pardon, citește!

Mă așez și eu în fața ecranului. Pe o pagină a BBC dedicată știrilor din 6 ianuarie 2011, sub titlul Furori la ediția „cenzurată” a lui Huckleberry Finn , aflăm:
„Specialistul în opera lui Mark Twain, Alan Gribben, spune că utilizarea cuvântului „negru” a determinat multe școli americane să nu mai predea romanul lui Twain. În ediția sa, profesorul Gribben înlocuiește cuvântul ”negru” cu „sclav” și schimbă „injun” în „indian”.
– Nu înțeleg ! Ce e greșit?? Așa se vorbea pe vremea aceea!
– Domnule Clemens, vă rog liniștiți-vă. Ne aud vecinii.
– Care vecini? Ai vecini sudiști? Sau ce? Stai pe același coridor cu aboliționiștii?
– Nu, nicidecum. Eventual, putem fi un etaj de țărăniști, urmat de un etaj de liberali, apoi câteva garsoniere duble – #rezist, la demisol – un pesedist și la mansardă – o monarhistă.
– Ce aiureală. Înțeleg că-i mai complicat la voi acum decât pe vremea mea în Atlanta.
– Nu cred. E cam la fel, dar în alți termeni. Adică, e tot pe-aproape, dar fără cai, fără lasso-uri și fără vapoare cu aburi și roți cu palete.
– Astea-s detalii. Nu m-ai convins. Mai bine spune-mi cine ar fi la voi acum așa ca Lincoln, să zicem?

Schimb vorba fiindcă presimt că discuția alunecă pe o pantă greșită. Îl văd cum se înveselește.
– Bine că măcar tipul ăsta de la Muzeul Twain le-a zis-o! Bravo, băiete! „Cartea este o carte anti-rasistă și schimbarea limbajului schimbă puterea cărții”, a spus Cindy Lovell, directorul executiv al Casei și muzeului The Mark Twain Boyhood din Hannibal, Missouri.

I-a făcut bine această din urmă remarcă. După minute stânjenitoare de plimbări tăcute de-a lungul camerei, întrerupte de scurte pauze pentru privitul îndelung pe fereastră, se întoarce privind spre portretul străbunicului și mă întreabă – ce fluviu trece pe aici pe la voi? Deocamdată nici un fluviu, răspund. Avem totuși o apă care traversează orașul, se numește Dâmbovița. E navigabilă?, întreabă fostul pilot pe Mississippi. Ei, zic, câte o bărcuță, așa, mai merge.

Găsind printre cărțile vechi puse pe căprării, raftul cu literatura clasică rusă, citește pe un cotor numele lui Gorki. Fluieră încetișor răsfoind cartea. Teatru? Tipul ăsta, Peșcov, fost amic al lui Lenin, a scris teatru? Da, spun eu cu sprâncenele ridicate, Azilul de noapte, piesă de mare succes.

(Va urma)

https://www.bbc.com/news/world-us-canada-12126700

http://kiosque.lefigaro.fr/le-figaro