Arhiva Afectivă. Fără radio, ascultând un Stuka în picaj

Tiberiu Munteanu, cel care în anii 50 mă lua pe genunchi să ascultăm împreună concerte radio la postul Novisad, era bunicul din partea mamei. Fiu al memorandistului Alexandru Munteanu al lui Vasile*, bunicul Tiberiu era văr prin alianță cu Emil Cioran (unchiul Aurel Câlniceanu era căsătorit cu Aurelia Comăniciu, sora mamei lui Emil Cioran). Vorbind despre tatăl ei, mama spunea că a fost un om iubit de familie, prețuit de prieteni,  dar un om liniștit, modest fără dorință de parvenire. Deși a căutat mereu să fie un om corect și să nu supere pe nimeni, a suferit mari decepții și umilințe și înainte de 45 și după aceea. Fusese jurist în tinerețe. Avusese un apartament de trei camere cu dependințe undeva în apropierea pieței Josefin din Timișoara. După naționalizare, soților Munteanu le-a rămas o singură cameră, dormitorul. Tot începând de atunci, din 46-47, bucătăria, baia și dependințele aveau să fie utilizate „la comun” cu noii locatari. Venit dintr-o altă lume, adaptându-se cu mare dificultate noului sistem și, mai ales, nereușind să se „înregimenteze”, după ce fusese un om respectat între anii 1920-1940, s-a angajat cu greu pe un șantier de construcții, prin anii 50. Acolo, stând vara în praf și căldură și iarna în frig cumplit în nu știu ce baracă unde era „biroul” lui de responsabil al nu știu cărei magazii de materiale, s-a îmbolnăvit și a trebuit să fie spitalizat. Apoi, la revenirea în „câmpul muncii” i-a fost „oferit” un post la Loto. Așadar, trebuia să stea pe stradă, la o măsuță de tablă în fața unei tutungerii și să vândă lozuri. Deoarece nu reușea să facă planul, au găsit cu cale să-l pensioneze. Pensia lunară era mai degrabă simbolică. Ai mei părinți trimiteau lunar bunicilor o sumă destul de mică, dar pentru ei suma pe care bunica Anastasia o denumise „apanaj”** conta foarte mult. Și a mers așa „apanajul”, până-n 1970, când ai mei i-au adus pe bunici în București. Aflându-se ei, bieții oameni, dislocați din amărâta lor garsonieră din Timișoara, într-o cameră în Drumul Taberei, fără prieteni, cunoștințe, rude, doar cu ai lor copii, care plecau dimineața și reveneau seara, s-au simțit tare triști și izolați. Bunica avea diabet, bunicul începuse sa manifeste simptomele unei scleroze cerebrale. Nici unul din ei nu împlinise, la vremea aceea, 70 de ani. S-au stins, unul după celălalt – bunica în decembrie1971, bunicul în septembrie 1972. Dumnezeu să-i odihnească.

Toate acestea le-am văzut perindate cu repeziciune peste hârtia îngălbenita, scrisă la mașină, în care este descris un aparat de radio rătăcit la refugiu. Și, culmea, este descris un obiect personal – radioul, care obiect trebuia să fie predat, cedat. O viață de om, mai bine spus anii de maturitate ai unui om, ani consumați sub semnul deposedării. Se pare că nu toți oamenii se nasc în viață pentru a împlini ceva. Unii devin din ce în ce mai lipsiți de bunuri. Ajung să folosească, ca pe ceva pașnic, expresia „de bine de rău, rezistăm”. Durerea și suferința sufletească îi ajută în cele din urmă să uite cine sunt, sau cine au fost, și astfel se sting.

Iulie, 2020, București. Anastasia Munteanu (1899-1973), mama Elvirei, bunica de la Timișoara, „locuiește” la o depărtare de patruzeci și șapte ani, grei și necunoscuți vreodată de mine, cea din ziua de azi. Era o iarnă grea, în 3 ianuarie 1973, când a plecat. Eu, studentă în penultimul an la Institut, mama, doar patruzeci și șase ani. Tasi, cum îi spunea familia, a fost o femeie greu încercată de singurătate, de boli, războaie și refugii. Singurătatea a trăit-o, mai cu seamă, în copilărie și adolescență când, după pierderea primului soț și al tatălui în războiul din 1916, a devenit, prin forța împrejurărilor, responsabilă cu administrarea gospodăriei și îngrijirea mamei si bunicii suferinde. Când s-a căsătorit, în 1921, nu știa că în curând va mai trece printr-un război și prin istovitoare refugii.

În 1944, în timpul bombardamentelor Timișoarei, un aviator pilotând un Stuka, pus pe demonstrații de precizie, viteză și dexteritate, a mitraliat de la distanță desenând cu gloanțe locul unde Tasi se prăbușise pe caldarâmul transformat în țintar de către un raid al aviației germane. Nimeni nu știe prin ce minune ea a supraviețuit acelui joc pe viață și pe moarte, nimeni nu va ști ce a fost in mintea pilotului care a lăsat în viață “obiectivul”, dar o bună vreme în acea perioadă, semnele punctate ale siluetei umane prăbușite pe asfalt, au fost văzute în apropierea Pieței Operei din Timișoara.
Ar fi dorit să își continue studiile de pian începute la Viena puțin înainte de 1916. Ar fi dorit să editeze o carte despre alesături, ornamente și motive decorative din Banat. Boli nemiloase au țintuit-o la pat mai mult de jumătate din viață. Și acolo, în pătuțul, în scaunul ei, cu mine asistând-o de pe un hockerli***, ea ne-a cusut și brodat o mulțime de lucrușoare, pe care ni le dăruia la sărbători sau zile onomastice. Nu te-am uitat și te-am iubit mult dragă Bui-Mama, dragă Tasi! Și iartă-mă, că în copilărie te-am poreclit pe nedrept Contele Bobby Spaima Vestului Sălbatic. Dar tare mai erai aprigă atunci când pe parchetul proaspăt ceruit și lustruit vedeai urmele de pământ și iarbă aduse de mine din grădină.

Bunica Anastasia era mare iubitoare de teatru și operă. A fost bună prietenă cu Anca de Barbu, prima directoare a Operei din Timișoara. Cu Bui Mama, în perioada ei bună, interpretam (pe roluri) secvențe din piesa lui Branislav Nusic, Doamna ministru.


https://ro.wikipedia.org/wiki/Junkers_Ju_87

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Munteanu_(al_lui_Vasile)
**apanágiu n. și (ob). -áj n., pl. e (fr. apanage, d. vfr. apaner, mlat. apanare, a nutri cu pîn
*** scăunel

https://www.punctul.ro/aca-de-barbu-nu-a-fost-uitata/

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii