Arhiva Afectivă. Fiecare din noi are în memorie răbojul întâmplărilor

Cuvânt înainte

Știu că veți citi oarecum stânjeniți această stranie și stufoasă poveste-confesiune. Veți simți nevoia să reluați anumite pasaje, care par fragmente din scheciuri cu Stan și Bran. Sau cu Marin Moraru și Marian Hudac. Sau cu Stela Popescu după ce a visat cu Ava-Ava, Eva-Eva etc. Vă veți întreba, la sfârșit, care o fi rostul acestui text. Răspunsul e unul simplu. Trăim vremea statisticilor. Vremea cifrelor. Fiecare din noi are în memorie răbojul în care au rămas însemnate pierderile sau câștigurile din timpul meciului cu viața. Pentru unii, încercările prin care au trecut s-au redus la o simplă luare la trântă. Pentru alții „drumul spre realizare” a fost un îndelung slalom sau o cursă cu obstacole. Câțiva, mai temerari, visând că soarta trebuie învățată să surâdă, nu au făcut altceva decât să vâslească încrezători împotriva curentului până au izbândit. Și exemplele pot continua.

După o copilărie și o adolescență petrecută în raiul Zarandului sau al Cetăților de la Costești, am ajuns în Câmpia Vlăsiei, pe care m-am bucurat să o cunosc deși nu m-a întâmpinat în vreun fel care să-mi încălzească inima. În București, singurul și bunul meu prieten de joacă din Intrarea Armașului era și el un bănățean care suspina în vacanțe după Recașul lui de baștină. Venisem oare prea târziu într-o lume în care ordinea relațiilor și a prieteniilor era deja făcută? Nu cumva impresiile despre capitală ale minții mele de provincial atribuiau calități și daruri cu toptanul acolo unde ele erau doar drămuite? Minunații ani ai liceului și facultății au trecut repede. Odată cu împlinirea vârstei de douăzeci și cinci de ani, am aflat cât de greu de dus sunt zilele lângă oameni pe care nu ar fi trebuit să-i cunosc vreodată. Începând cu hulubăria, despre care mai în glumă, mai în serios am povestit, continuând cu toate slujbele care nu aveau nicio legătură cu pregătirea mea, cu profesia mea. Doar anii de muncă în învățământ mi-au adus câteva mici satisfacții.

Rețineți – atât cât aveți chef pentru așa ceva – că tot ce am scris aici sunt simple mărturii schematice ale unor fapte reale, iar personajele enumerate, dar nenumite, nu sunt câtuși de puțin fictive. S-ar părea că „ghidul” descifrării întâmplărilor și al faptelor oamenilor întâlniți pe parcursul lor mi-a fost accesibil mult prea târziu.
Și acum să trec la scurta relatare a unor istorii întortocheate cu familii de medici.
Bunicul meu din partea tatălui biologic a fost medic.
Tatăl meu biologic a fost medic.
Tatăl meu adoptiv a fost medic.
Părinții băiatului de care m-am îndrăgostit când aveam nouă ani erau medici. Băiatul pe care îl iubeam când aveam nouă ani s-a făcut medic. S-a însurat când avea vreo treizeci de ani cu o doctoriță.
Un alt băiat, care m-a așteptat în gară cu o floare, avea părinții medici. Împlinisem, ani, douăzeci și patru. El douăzeci și șase.
Tatăl meu adoptiv, medicul, nu era agreat de părinții medici ai băiatului de douăzeci și șase de ani care îmi adusese o floare în gară. Ne-am despărțit. Nu din pricina florii, ci din cauză că părinții medici nu se înțelegeau între ei.

Buuun. Mergem mai departe.
Un alt băiat, cel care mi-a spus că „după douăzeci și cinci de ani o fată mare se numește fată bătrână” și căruia, după oareșce tergiversări i-am oferit întreaga mea ființă, avea un părinte medic. Am dus o „viață în doi” fericită până când am devenit posibilă viitoare mamă. Nici părinții acestui băiat nu îl agreau pe tatăl meu, medic. Pricinile îmi erau necunoscute. Nedorind intrarea mea în familia lor și crezând că eu „am forțat nota”, s-au grăbit cu toții să pună capăt acestei idile care risca să aibă ochi, gură, mâini și picioare. Așadar, am trăit cumplitul „experiment sonda” care s-a soldat cu septicemie. La un spital renumit al orașului, azi demolat, mi-a fost salvată viața. După aceea, desigur, ne-am despărțit.
M-am căsătorit, un an mai târziu, cu un fost coleg de facultate a cărui soră era medic. După aproape un an, am divorțat deoarece eu doream copii cu orice preț, fie ei și înfiați, el nu.
M-am căsătorit a doua oară. Am născut. Tatăl copilului și fostul meu soț era medic. Ne-am despărțit deoarece, între timp, el a descoperit o altă doamnă, medic și dânsa. O iubea fiindcă era înaltă, avea părul lung, bogat și ochi căprui. Eu eram scundă, aveam părul scurt, cam rar, ochii gri și nu eram medic. L-am înțeles, a preferat „o femeie ca lumea.”
Cu timpul am învățat să mă țin cât mai departe de medici, de gări, de familiile cu idealuri greu de atins dacă se întâmpla să fiu și eu de față.

Pe bună dreptate, cineva care a crescut într-o familie în care părinții se țin de mână și la optzeci de ani m-ar putea întreba – de ce despre dragoste nu ai scris nici un cuvânt? Iar eu i-aș răspunde cu toată sinceritatea: aș dori, din toată inima, să pot să dezleg la acest gen de neșansă.

Trăim vremea statisticilor. Vremea cifrelor. Fiecare din noi are în memorie răbojul în care au rămas însemnate pierderile sau câștigurile din timpul meciului cu viața. Pentru unii, încercările prin care au trecut s-au redus la o simplă luare la trântă. Pentru alții „drumul spre realizare” a fost un îndelung slalom sau o cursă cu obstacole.
Dar, hei! Povestea nu se încheie așa, oricum. Nepotul meu, care visează să fie scenarist și cosmonaut, mă solicită în fiecare după amiază când vine de la școală pentru stabilirea de noi și noi expediții. Cu aceste ocazii sunt, când secretară de platou, când mașinist, când inginer de sunet, când pilot secund. Mă numesc Căpitanul Buni, sunt de statură potrivită, arăt bine, port ochelari și în fiecare seară înainte de culcare, după ce spunem povești, ne transmitem unul altuia cele mai năstrușnice declarații de veșnică prietenie și tandrețe.

mă gandesc si iti spun

sool laa siii dooo