Arhiva Afectivă. Întâmplări de pe fosta Uliță a Târgoviștei

București, 7 aprilie 1881. Ia ființă, prin Înaltul Decret Regal nr. 996, semnat de principele Carol I, Școala Specială de Artilerie şi Geniu, școală ce a funcționat inițial în București, într-o clădire de pe Ulița Târgoviștei (azi Calea Griviței), la nr. 28. Școala de Artilerie și Geniu se deschisese, în 1881, în localul din Calea Griviței nr. 28, împreună cu Școala Militară de Infanterie și Cavalerie. Era foarte prețuită, avea discipline de pregătire militară generală, discipline din științele fundamentale și științele aplicative. În clasa preparatoare se făceau algebră superioară, geometrie analitică și în spațiu, calcul integral și diferențial, geometrie descriptivă și ordine de arhitectură, mecanică rațională, fizică, chimie, limba franceză, limba germană și scrimă.*


1864. Tattarescu, împreună cu Theodor Aman, a înființat Școala de Arte Frumoase din București, unde a desfășurat o bogată activitate ca profesor de pictură, fiind mai apoi și directorul ei în anii 1891 – 1892. În 1865 a scris lucrarea „Percepte și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului uman şi desene după cei mai celebri pictori”. De numele lui Theodor Aman (1831-1891) se leagă înființarea, în București, a primei școli superioare de arte plastice, al cărei director a fost mai bine de un sfert de veac; tot el a organizat și primele expoziții colective cu caracter periodic, precum și cea dintâi pinacotecă bucureșteană.


1968. București. Primul an de facultate la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu.** Aflu că sediului Facultății de Arte Decorative, unde avem atelierele, i se mai spune „La Cazarmă”. De fapt, la câțiva pași de sălile noastre de curs chiar există o cazarmă. Da. Interesant. Exact în localul în care a funcționat Școala de Artilerie ṣi Geniu la numărul 28 Calea Griviței, se află acum Facultatea de Arte Decorative a Institutului Nicolae Grigorescu. Peste gard, deseori studenții întreabă ce se gătește la cantina soldaților și dacă se poate face abonament. Se apropie de „hotarul dintre instituții” un bucătar destul de binevoitor și arătându-se contrariat de cerința studenților pictori le spune – Dar voi aveți cantina voastră, măi! Ce vă trebuie abonament la militari? Are dreptate. Avem o cantină, chiar foarte bună și brutărie proprie. În anul doi fac prostia și îmi vând cartela de masă pe tot semestrul întâi ca să-mi cumpăr niște blugi „originali”, niște „Leviși” de la un sirian, student la Petrol și Gaze care mănâncă la cantina noastră (fiindcă a descoperit că „la Arte” se aduce zilnic pâine neagră proaspătă).


Iarna lui 1968. Suntem în anul I, se apropie prima sesiune și prima vacanță studențească. Dar până atunci petrecem după amiezi de neuitat în Institut. Colegii mai mari ne vizitează atelierul. Sosesc pe rând câțiva „babiști” eleganți, învesmântați parca în vraja maestrului lor. Apoi își fac apariția doi-trei „ciucurenciști” plini de sobrietate, dar destul de binevoitori. De ce e atât de special momentul? Fiindcă da, colegii din anii mai mari binevoiesc să ne împărtășească din secretele meseriei, din minunile neștiute ale picturii de șevalet. Totul este prezentat discret, cu mult rafinament și subtilitate, dar și cu mult umor exprimat prin severități mimate. Ne așezăm turcește pe podea, le oferim scaunele cele mai bune, punem apa la fiert pe reșou, închidem ferestrele să nu auzim huruiala tramvaielor care trec spre capătul de linie din strada Theodor Aman. Suntem numai ochi și urechi, noi cei din anul I. Aflăm istorii despre palete cromatice celebre, despre studii care au atins perfecțiunea, despre modele care, pozând, au devenit arhive vii ale celor mai năstrușnice povesti din viața maeștrilor. Ninge peste amintiri, ninge frumos și e atâta tăcută emoție în zâmbetele noastre, alea, din vremea când eram o mare familie, noi, studenții Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu.

1970.Toamna. Celebra serată cu frunze și hârtie metraj cu muzici diverse, rock-uri, blues-uri dar și multe înregistrări de la Woodstock în amintirea lui Jimi Hendrix care, cu o săptămână în urmă, a fost găsit fără viață după o noapte de chef la doar 27 de ani. Se adună ceva lume la Balul bobocilor. E sărbătorirea începerii unui nou an universitar. Inventăm. fantazăm, provocăm. Aducem din sediu hârtie metraj și o desfășurăm în spațiu în aproape toate direcțiile. (Acum aș spune că ce făceam noi atunci semăna, absolut fără nici o intenție, cu labirintul de azi de la aeroport, cel parcurs la check-in înaintea predării bagajelor). Era întinsă în lung și în lat hârtie metraj la înălțimea de jumătate de metru de la parchet, în sala cea mare unde se țineau cursurile de Estetică, sală aflată la parterul Institutului din Griviței 28. Da! În spațiul în care cu optzeci și nouă de ani în urmă, în aceeași curte se auzeau ordinele de regrupare ale elevilor fostei Școli Speciale de Artilerie și Geniu, acum noi, „genialii” de la „BOZAR”, adunăm care mai de care, găleți de frunze uscate din parcul facultății de Arte Decorative. Ducem frunzele în sala mare și răspândim toate frunzele uscate pe jos. Totul fâșâie. Trebuie să rupi hârtia ca să faci o piruetă. Hârtia aia întinsă și apoi ruptă producea un spectacol nemaipomenit. Frunzele zburau în aer, muzica de la boxele instalate undeva mai sus pe un practicabil era destul de puternică, dar nu o simțeai în stomac (așa ca acum în cluburi). Veniseră acolo, în seara aceea, studenți de la Conservator, Politehnică, Arhitectură. La cantină, cu o săptămână în urmă, fusese pus afișul care anunța: MARE BAL LA BOZAR !!! Ce studenție faină ! Magnetofonul și boxele erau noua achiziție a școlii. Aveam muzică bună: Janis Joplin, Jimi Hendrix, Bee Gees, Phoenix https://youtu.be/QHtGu0OGEpc

https://youtu.be/goXtdgBCmNQ

1972. Studentă în anul trei notez: DESENUL CA ȘTIINȚĂ A OBSERVAȚIEI. Am avut deseori în studenție „dispute de atelier” pe tema celor mai buni desenatori-observatori cunoscuți în Istoria Artei Universale. Începând cu un desen sintetic dintr-o stampă a Chinei Antice https://www.pinterest.co.uk/pin/550494754437452222/
și sfârșind cu familia Holbein. Desenator inegalabil, Hans Holbein cel Tânăr devine un portretist remarcabil, unul din cei mai mari din istoria picturii în Europa. Precizia liniilor lui, grija față de reproducerea atentă a detaliilor feței și bogăția ornamentațiilor fac din el un pictor extraordinar de prețuit de aristocrații și de burghezii bogați, lăsând posterității chipurile celor mai remarcabile personalități ale vieții culturale și sociale a Europei frământată de Reformă.
Împreună cu fratele său mai mare, Ambrosius (1494 sau1516, nu se știe exact), Holbein își începe ucenicia în atelierul tatălui lor. Holbein cel Bătrân (1465-1524), cunoscut mai ales pentru picturi de altare și portrete executate cu neobișnuită strădanie, îi transmite fiului său mai tânăr deprinderea de a observa.

1972. Sunt în anul patru. Notez: Giorgio Morandi, cu lumina lui făinoasă, filtrată când de perdeaua unei lungi dimineți, când de cea a unei suspendate înserări, era în anii studenției noastre în mare vogă! Unii dintre noi eram “morandiști” de dragul artei lui Morandi, alții din dorința de a ne exersa rafinamentul, în timp ce alții mai “onești” pictau în paletă redusă deoarece nu mai aveau alte culori. Și totuși, indiferent de sursa inspiratoare a curentului morandist ce-i bântuia pe unii din artiștii în devenire ai acelor ani, acesta s-a dovedit a fi foarte util. Am învățat nu doar ce înseamnă “a șopti” ceva în culoare, dar am învățat să iubim muzica lui Chopin, a lui Saint-Saens. Chiar dacă unora, azi, Giorgio Morandi (1890-1964) le pare puțin cam prea “dietetic” sau prețios, altora încă le poate dezvălui multe taine ale artei sale, influențată (se spune) în tinerețe, de Giotto, Masaccio, Piero Della Francesca.

https://en.wikipedia.org/wiki/Hans_Holbein_the_Elder
https://en.wikipedia.org/wiki/Ambrosius_
https://ro.wikipedia.org/w…/Hans_Holbein_cel_T%C3%A2n%C4%83r
https://en.wikipedia.org/wiki/Giorgio_Morandi

1978. Au trecut patru ani de la absolvire. Șapteșioptul ăsta este un an fără zâmbet. El, zâmbetul, apare abia schițat în desenul-portret dăruit mie de graficiana Wanda Mihuleac cu prilejul unei aniversări. În rest zbatere, adversități, condescendență. Am mai spus și repet – nu există învingători sau învinși ci doar oportunități și zădărnicie.

1988. Privesc câteva fotografii. Eu în atelier. După expresia de ființă ștearsă, cumva anesteziată, se pare că aveam nevoie de măcar două fotografii pentru o expoziție de grup. Acum privind acele imagini (anii 85-86), înțeleg altfel acea realitate de atunci. Breasla era împărțită. Unii te agreau alții dimpotrivă . Pentru unii eram “provinciala” sau “suficienta”, pentru alții “victima lotului”, pentru familie “văicărel”. Da, făceam parte din lotul celor care primiseră în piept lovitura de grație – sistarea (fără dată ulterioară) a validării de noi membrii în UAP in 1981. Și da, s-a împărțit lumea. Nu erai în Uniune, nu existai, punct. Nu conta că nu ai nici o vină în absurdul creat de “cabinetul 2”. Ca mine au fost sute. Între timp se mai făceau intrări “pe sub ușă”, dar asta pe mine nu mă interesa. Mi-am făcut datoria atât cât am putut, cu participări la anuale, bienale, etc. Dar mă îndreptam cu pași mari spre definiția care anunța “artistul fără operă”. Fiindcă da, era o mare deosebire între artiștii care erau zilnic în atelier și cei care începeau „producerea de artă” după venirea de la fabrici sau din școli. Superioritatea celor care nu erau în producție, semnatari ai condicii de la ora șapte, era evidentă și chiar justificată. Unii mergeau la vernisaje, cenacluri, alții la sortat cartofi, ceapă sau la dat zăpada. Se hotărâse sistarea intrărilor in Uniune cu prețul intrării în anonimat a sutelor de absolvenți de la Arte. Chiar dacă reparația făcută in anii 90-91 a încercat sa rezolve o traumă, efectele acelei lovituri din 81 au rămas. A fost chiar atât de greu? Nu a fost nicicum prefer să spun eu acum. „S-au ales apele”, s-au împuținat prietenii. A fost, s-a dus, acel timp. Am trecut acum prin memorie totul și am făcut aerisirea a tot ce era îmbâcsit. Traversând în gând odăile reci ale acelor ierni, revăzând clișee cu zâmbetul deseori ironic al puternicilor zilei, am tresărit fericită găsind alinare într-un text despre tâlcul vieții. Text? E puțin spus. O zguduitoare poveste de viață de Cinghiz Aitmatov.
http://lecturile-emei.blogspot.com/…/o-zi-mai-lunga-decat-v…

…………….

*http://www.rador.ro/etichete/generalul-titus-garbea/
**În 1950 a luat ființă Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”
https://ro.wikipedia.org/wiki/Universitatea_Na%C8%9Bional%C4%83_de_Arte_Bucure%C8%99ti

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | Liberalismul prost înțeles într-o țară deznădăjduită și păcatul repetat de a ne face chip cioplit