Arhiva afectivă. Întotdeauna istoria a pierdut partida din cauza celor ce ațipesc

„Lao Zi a lăsat în urma lui imaginea unui personaj extraordinar. Conceput miraculos la trecerea unei comete sau când mama sa a mâncat o prună magică (Li, nume de familie care îi este în general atribuit), se naște cu păr alb și barbă, de unde și numele de bătrân (Lao), urechile având lobii foarte lungi – semn de înțelepciune. Arhivar la curtea Zhou este contemporan cu Confucius, care îl recunoaște ca maestru și ființă extraordinară; și-a părăsit țara la vârsta de cel puțin 160 de ani, sătul de disensiunile politice. Pleacă spre vest călare pe un bivol; ajuns la frontieră, scrie Cartea Căii și a Virtuții la cererea unui paznic, Yin Xi, apoi își continuă călătoria. Nimeni nu știe ce a devenit, dar unii cred că nu a murit sau că se reîncarnează, reapărând sub diverse forme pentru a transmite Dao.”

Așadar „sătul de disensiunile politice și-a părăsit țara la vârsta de cel puțin 160 ani”. Mă gândeam deunăzi, ce-ar fi să dau iama prin bibliotecă sau chiar și pe „Google search” să mai aflu una-alta despre pandemie, despre politichie de-a lungul istoriei, și să-mi mai lămuresc unele „fandacsii” !

Hm! Cum așa, Lao Zi, la 160 de ani era sătul de disensiuni și domnul dizident, tefelist și fost comunist Acad. Mihai Șora, la nici 105 ani nu e sătul? De disensiuni desigur, dar la ce vă gândeați?
Să revenim. Lao Zi a trăit începând cu anul 570 înainte de Hristos și legenda spune că nu se știe unde a dispărut. Confucius care îl respecta foarte mult, îl citează în ale sale Analecte. *
(Ohohooo, dar ce spui tu străine, Wuhan e departe, iar covid perfidul, încă nu-i în carte.) Scuze, așa mă bruiază suprapunerile astea, ceva de speriat!

Va să zică, oameni sătui de disensiuni între secolele VI și V înaintea erei noastre? Incredibil! Dar oare din ce erau făcuți ei oamenii aceia? Ah! Vreți să spuneți că nu erau mulți. Posibil. Vreți să-mi reamintiți că obediența era firească la toate curțile marilor imperii, dinastii, dregătorii. Da, era. Și că cei ce ridicau fruntea erau căsăpiți. Da, erau. Și sigur, înțeleg cu oarecare tristețe că lumea nu învăța niciodată prea multe nici de la curajoși, dar nici de la slugarnici.

Mergem mai departe și dăm de Socrates. Un tip simpatic, antic și el firește, chiar mai antic decât Lao Zi. Se spunea despre el că era vesel, agreabil, cumpătat, niciodată violent și nicidecum dușmănos. Ei bine stimați concetățeni ai Zodiei Covidului din vremea lui Orban Vodă, acest domn Socrates, un grec de mare succes la public, care își sfătuia semenii să judece cu mintea lor și să nu creadă că tot ce zboară se mănâncă, ajunsese la un moment dat în ciudata situație de a-și hotărî singur soarta. Condamnat pentru înțelepciunea sa de către către mediocritatea vremii (care și atunci era majoritară), mamoșul de idei, Socrate, având de ales între evadare și cucută, a ales cucuta. Ce fraier, ar zice azi Ciolacu dacă ar avea timp să citească măcar în Wikipedia cum stăteau lucrurile cu procesele, denunțurile și democrația în antichitate. Că bine nu era nici atunci. Domnilor, doamnelor, domnișoarelor, nu era mai bine, există mărturii! Pe Socrate, care le spunea atenienilor să persiste în exercițiul discernământului, punând întrebări de bun simț pentru a obține răspunsuri pe măsură, oficialitățile l-au perceput ca pe un diversionist, conspiraționist, un adevărat „semănător de îndoială”. Ce mai, era pericol public, ciumă roșie de-a dreptul! A îndrăznit să critice aroganța potentaților, să ironizeze lăcomia lor, dar cel mai mult îi incomoda când spunea: „Nu vă cunoașteți pe voi înșivă”. A devenit suspect și total indezirabil. Și așa, dând pe gât paharul servit de justiția ateniană, a simțit pentru prima și ultima oară gustul urii reale, al urii transformată în otravă. În acest fel, „adăpat” de justiție plecă Socrate să se întâlnească cu Lao Zi și cu alții ca el, fie ei mai tineri sau mai vârstnici aflați de mult în plimbări pe Câmpiile Elisee. Mă întreb, oare când va avea imboldul vreun universitar să facă o istorie a marilor detractori ai lumii? Îmi dau seama că ar fi un demers anevoios, detractorii fiind câtă frunză și iarbă iar oamenii de bine puțini și neinteresanți.

Un alt mare gânditor din specia stinsă de mult a înțelepților antichității care nu dau înapoi să jertfească totul pentru căutarea adevărului”** a fost Pico della Mirandola. Născut la 1463 în comitatul Mirandola, foarte înclinat de mic pentru studiu, având o memorie fenomenală, va studia dreptul la Universitatea din Bologna (cea care nouă, profesorilor români, și nu numai, ne-a dat peste cap învățământul prin anii 93, fiindcă, nu-i așa, Bologna aia din timpul lui Pico, nu mai era ce a fost). De la Bologna a trecut la Ferrara, apoi la Padua, Pavia, Florența, Paris. S-a apucat sa învețe temeinic limba greacă ca să-l poată citi în original pe Aristotel. Apoi a învățat ebraica să poată descifra singur Kaballa și Talmudul. Pregătise nouă sute de teze ce priveau domenii precum filosofia, logica, metafizica, etica, fizica, matematica, teologia – toate în înțeles antic. Le-a publicat și le-a trimis mai multor universități europene provocând la discuții erudiții vremii. Biserica trebuia sa decidă calitatea acestor teze, dar mai ales conformitatea lor cu dogmele. Ca și acum, și atunci trebuia stabilit statutul cercetătorului – în ce măsură era el simptomatic sau asimptomatic, procentajul de ciumă roșie raportat la cel de bube galbene. Glumesc, desigur. S-a studiat filă cu filă și s-a concluzionat că din cele nouă sute de teze, treisprezece sunt neconforme, autorul fiind invitat să renunțe la dezvoltarea acestora. Pico s-a apărat admițând sublinierea bisericii, dar susținând că nu va renunța la interpretările sale. Papa Inocentiu al VIII-le-a a interzis prezentarea tezelor la Roma. Ce a urmat contează mai mult sau mai puțin pentru noi astăzi, dar aparent înfrântul Pico della Mirandola scria într-o scrisoare din tinerețe „prefer celula mea, rafturile bibliotecii, studiile și pacea sufletului, palatelor regale, afacerilor statului și favorilor curiei”.

Sunt aproape sigură că vom găsi cu greu, astăzi, pe cineva interesat de Istoria marilor sătui de dispute. Și mai știu că dacă aceste întâmplări ar fi adunate într-un documentar, chiar și artistic, reclamele cu creme antirid sau mașini de tuns părul din nas, ar avea întâietate. Și atunci, dacă așa stau lucrurile, ce ar fi să facem un fel de sumă a întâmplărilor de succes din istorii? Sau dacă nu suma, măcar părțile de câștig real pentru umanitate. Ele există în mai toate cronicile timpurilor, se știe. Dar cum le percepem noi astăzi? Revoluțiile au fost bune? Comuniștii convinși spun că da. Cei neconvinși spun că nu. Păi ar fi avut Marx, Engels, Lenin, Trotzki, Stalin, Mao, Fidel și alții, „activitate” fără modelul Terorii iacobine? Ar fi avut Ejov, Beria atâta „aplicațiune” fără modelul intransigenței lui Robespierre? Prin urmare, nu știm încă dacă revoluțiile au fost bune sau nu, fiindcă aceasta este o problemă cu multe necunoscute și iată, noi nici după 30 de ani de la „țurca” noastră cu „teroriști” nu știm ce a fost atunci cu adevărat. Nu fiindcă nu vrem sau nu putem, ci fiindcă încă mai sunt printre noi ființe care nu înțeleg de ce se râde la titlul acela fâsâit „ce e milițienii și ce vrea ei”.

Știu că în curând vă cuprinde somnul, e firesc, întotdeauna istoria a pierdut partida din cauza celor ce ațipesc, dar acum nu la cei ce citesc aceste rânduri mă refer. Închei spunând că nu, revoluțiile nu rezolvă mare lucru, cel mult îi așează pe cei ce locuiau la subsol sau la mezanin, la etajul întâi, pe cei ce locuiau în vile în vreun garaj dezafectat, în timp ce boborul tot nasol o duce. Era sa uit! „Boborul”, dacă realizează că nu e o masă ineptă, ci e format din grupuri de oameni educabili cu drepturi și îndatoriri, are toate șansele sa devină populație formată din băștinași, etnii diverse etc. Sociologia și antropologia, dacă ar pune umărul, ar putea ajuta mult la îmbunătățirea structurii populațiilor diverse.

Am început cu cei sătui de disensiuni politice, am pomenit de revoluții, dar nu am amintit de cei ce se abțin, de cei ce stau pe tușă și prefera sa urmărească meciuri, dispute, mimând prin gesturi sau mici exclamații că sunt ba de partea unora, ba de partea altora. Ei bine, aceștia sunt cei care, din păcate, ajung uneori să scrie istoria. Dar o scriu atât de infantil, atât de infantil…

Cât despre acuratețea sondajelor ce stau la baza marilor schimbări istorice, mai serioasă pare numărătoarea copiilor an-tan-tichitan decât pretinsa numărătoare a voturilor în perioadele așa zis electorale.

0D4DAF21-17F6-4DC1-A5F06D826C6436F0_source

Pico1

Zhang_Lu-Laozi_Riding_an_Ox

*https://www.wikiwand.com/ro/Lao_Zi
https://www.edituraherald.ro/autori/lao-zi
** P. P. Negulescu, Revista de Filosofie no 3-4, 1923/1924
https://ro.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Pico_della_Mirandola
https://blogs.scientificamerican.com/observations/socrates-critique-of-21st-century-neuroscience/