Arhiva Afectivă. Omul nu își justifică viața dacă se consideră altceva decât fenomen natural (din însemnările unei foste proiectante IPAP, proaspătă absolventă de Artă Monumentală)

Augustul lui 1974, cu hulubăria lui cu tot, cu lăzile pe care zile în șir am scris FRAGIL, sunt acum departe. A venit toamna. Timpul pentru profesie – de unde înainte de a fi slujbașă, era între opt și zece ore pe zi – s-a redus acum la o oră-două, sau nici atât. Deveneam tot mai mult „creator modele” și doar din când în când, pictor de duminică. Stagiul obligatoriu în producție nu mai lăsa loc pentru profesia de bază.

București, Balta Albă, noiembrie 1974. Când totul se uită, ceea ce noi numim memorie e stranie persistență a rațiunii. Ziua de azi nu are o poveste a ei. Nu-mi rămâne decât să-mi amintesc că am fost un fel de instrument de măsurat cele 24 de ore.

De câteva zile, cerul dimineții e ca o rană deschisă care printr-un miracol al luminii se vindecă cu alb și azuriu. Emoțiile devin falsă pantomimă în momentul relatării. Reluarea în text a imaginii este mai mult decât o greșeală sau este asemeni cu traducerea în românește a unui cod sumerian. Pentru a păstra neatins efectul uluirii, pentru a păstra momentul inedit al emoției, trebuie respectată forma în care ea s-a produs, forma sub care ea a însemnat stimulul văzului, auzului, etc. Ori asemenea „transpuneri” necesită stăpânirea unui limbaj literar adecvat. Și, totuși, expresivitatea imaginii devenită text poate fi păstrată, ba chiar amplificată, atâta doar că nu mai e același lucru. Culoarea e culoare, cuvântul e cuvânt.

Astăzi, 12 noiembrie 1974, între orele 07:00 și 16:00, am primit drept sarcină de serviciu din partea unui departament din minister, confecționarea de fluturași, pentru inscripționarea prețurilor produselor din magazinele Ministerului Industriei Ușoare. Așadar, ne-au fost repartizate fiecărui „proiectant” din atelierul nostru următoarele materiale: coli de hârtie colorată 70×100, câte cinci de persoană; câteva creioane HB. „Proiectanții” fuseseră anunțați să-și aducă de acasă: fise de trei lei și de un leu; forfecuțe de unghii; cutii goale de carton nu mai mari decât o cutie de ghete. Operațiunea „decupare fluturași” s-a încheiat cu succes după o săptămână de lucru susținut. Tovarășul arhitect Petre G., șeful nostru, realizând absurdul situației ne-a încurajat spunând „nu vă faceți griji, toate trec, cineva trebuie să facă și această muncă”. Apoi a început febril schițele de concept pentru standul românesc de mostre ce urma să plece la Cairo. Luam coala de 70×100 și plimbam fisa de un leu sau de trei lei până când foaia se umplea de cercuri. Cu forfecuța de unghii tăiam apoi cerculețele și obțineam mici discuri de hârtie pentru inscripționat prețuri. La sfârșitul zilei, fiecare trebuia să umple câte o cutie cu asemenea „creații”. Nea Albăstroiu, electricianul, mai deschidea uneori ușa atelierului nostru și ne întreba râzând – Ce faceți domnișorilor artiști? Iar faceți buline? Apoi, tot el, înciudat de absurditatea acestei „activități”, ne dădea sfaturi – Măi , dar voi de preducea n-ați auzit? Ba daaa, răspundeam noi în cor. Nu ne aduci mata una?

Nici vorbă de așa ceva. Altfel ce am fi făcut noi de la șapte dimineața până la patru după masa? Și nimeni nu îndrăznea să pronunțe cuvintele „bătaie de joc”. Doar nenea Albăstroiu, electricianul, a simțit că artiștii sunt puși să taie secundele cu forfecuța de unghii. De aceea, mai trecea pe la noi să ne mai schimbe vreun un tub de neon stricat spunându-ne câte o snoavă.

Asta era soarta celor care nu își aflau locul în nomenclatorul profesiilor. Și eram destui în situația asta. Scenografii, graficienii, designerii mai rezolvau cumva problema locului de muncă. Dar cei care nu doreau să intre în învățământ ca profesori de desen, ajungeau să presteze munci de muncitor necalificat. Obligativitatea stagiului în producție nu putea fi evitată decât prin proces cu Institutul. Plăteai școlarizarea celor șase ani, erai liber să fii artist. Nu aveai bani pentru aventura unui proces cu statul, tăiai buline pentru prețuri. Simplu. Cât privește posturile de profesori de desen, acelea erau grabnic ocupate de către absolvenții Facultății de Desen a Institutului Pedagogic.

Cei care, ca și mine, absolviseră Arta Monumentală, dacă nu doreau să facă restaurare de monumente, puteau să fie încadrați în proiectare în cadrul Institutului Carpați București. Numai că, exact în anul absolvirii mele, respectivul Institut care oferea colaborarea artiștilor absolvenți cu arhitecții, și-a retras oferta. De aceea am ajuns eu să scriu FRAGIL pe lăzi și să tai buline de hârtie cu forfecuța de unghii.

Din respect pentru fiecare etapă a cunoașterii nu ar trebui niciodată să râdem sau să ne fie rușine de ceea ce am gândit în momente anterioare. Nu există nicio vârstă a „coacerii”. Flux-Reflux , Inspirație-Expirație, asta suntem.

Decembrie, 1974. În plină iarnă afirmată de calendar și numai de calendar, anotimpul ierbii îmi amăgește nările. Miros o primăvară ce nu există fiindcă mă gândesc prea des la ea. Acum înțeleg de ce, uneori, gândindu-mă la copilărie, începutul zilei seamănă cu un bidon din care cineva toarnă într-o cană de tablă smălțuită, lapte.

Ianuarie, 1975. Asemeni cuvintelor de dragoste care rostite își pierd căldura, tot așa s-ar pierde și frumoasa după amiază de azi dacă aș încerca să o transpun fixând-o aiurea, dând din mâini în fața pânzei sau hârtiei. Ceea ce „minunat pricep” acum este ce văd în apusul zilei. Ziua se stinge lent, pământul soarbe lumina cu nesaț, în timp ce umbrele întunericului urcă dinspre rădăcini spre vârfuri cu crengi, până când ochii obosiți de îndelunga atenție scapă clipa devenită noapte. Există o anume succesiune de nuanțe dar există și o anume scală a griurilor, lumina devenind umbră, umbra devenind culoare.

La atelier, după serviciu. Nu e suficient să mimezi materialul pentru a-l reda expresiv. Trebuie tu însăți să te simți în structura lui. Asta nu se întâmplă decât la sfârșitul celor patru ore de lucru și ceață a ochilor, efect al efortului prelungit. Seara, în discuțiile purtate cu prietenii, am avut cea mai bâlbâit-repezită exprimare, cuvintele ieșindu-mi din gură ca găinile din coteț.

La atelier, după serviciu. Urmăresc reacția culorii în curs de uscare, schimbările succesive ce apar. Interesantă de urmărit „dorința materialului” de a deveni imaginea unui motiv. Culorile, pensula, liantul și cu mine antrenăm un joc al reconstituirii sau interpretării, dând glas personalității tăcute a lucrurilor.

Reiau lectura a ceea ce am extras din „Teoria culorilor”. Goethe mi se înfățișează în cuprinsul acestor pagini așa cum l-am așteptat, așa cum mi-am imaginat că ar putea fi – culme a rațiunii răspândind înțelesuri pentru toate depărtările gândului meu. Apelul lui nu se adresează doar conștiinței intelectuale, ci și conștiinței fizice ce-o întregește. Să înțelegi că exiști ca verigă a unui lanț fenomenal, nu numai prin punctul de legătură, nu numai prin formă, ci și datorită golului cuprins de formă, și că datorită acestui cerc de aer este posibilă „înlănțuirea”.

O zi fără lectură e o zi moartă. O zi fără un timp al destinderii e o zi moartă. O zi fără râs e o zi moartă. Altfel spus ziua de azi nici nu știu dacă a fost.

La atelier, după serviciu. Faptul că pictez este o dovadă nu a priceperii mele, ci o dovadă a existenței prin mine a naturii. Vorbesc cu mine despre: nerezolvarea prim planului, despre cum ar trebui să pun umbra, cum să sugerez diferențierea. Nu există uniform. Până și cea mai imaculată pânză are undeva un fir răzleț care lasă o umbră. Cel mai neted perete are undeva un accident, o denivelare. Cea mai senină zi are punctul său maxim de căldură sau uscăciune. Oricând un nor alb, arată ca o pată pe cer.

Omul nu își justifică viața dacă se consideră altceva decât fenomen natural. Copacul nu gândește, ca să mă lase, pe mine om, să îl definesc. Nu aș avea ce defini dacă nu ar exista copacul.

Noaptea tot cerul coboară, se umple pământul cu cer. E într-atât de minunată starea încât nu știu cum voi face să mă reîntorc la lumea zilei.

Visul: Am simțit această nesfârșită putere a nopții odată în drumurile mele către țărm, când am ieșit din cochilie și am devenit suprafața întinsă a umbrei mele.

La drum. Ecranul, fereastra trenului, sau parbrizul sunt încadraturi în mișcare. Oferă posibilitatea surprinderii unui anume dinamism al formelor ce se apropie, se depărtează, se înlătură, se îmbină, se întretaie. Un fel de elasticitate a planurilor ce se succed. Acesta ar fi un alt „unghi de viziune clar” acela dublu deplasat – al ochiului și al vehiculului.

25 ianuarie,1975. Astăzi am liniat niște panouri pe care vin scrise numele străzilor. Alții au scris tăblițe pentru centrele de afișaj ale listelor de alegători.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Arhiva Afectivă. Omul nu își justifică viața dacă se consideră altceva decât fenomen natural (din însemnările unei foste proiectante IPAP, proaspătă absolventă de Artă Monumentală)”

  • “Omul nu își justifică viața dacă se consideră altceva decât fenomen natural.”

    una e minciuna, alta e antiadevarul
    una e artificialul, alta e antinaturalul

    omul care e antinatural…e un produs natural,
    asta spre deosebire de omul artificial.

    asa poate fi inteleasa si antiarta, care e arta, mai inainte de a fi anti.
    ………………………
    de unde rezulta ca zicerea ta se modifica astfel:
    Omul nu își justifică viața dacă se consideră altceva decât fenomen natural,
    insa nu-si justifica nici vesnicia daca se considera altfel decit Adevar.

    Antiarta si Arta sint produse ale Mintii,
    insa arta e…ceva in plus, un produs al intregului Minte-Inima.
    …insa Mintea e Intersectia Artei cu Antiarta.

    privind exclusiv cu ochii Mintii, Arta si Antiarta arata la fel,
    nu pot fi deosebite,
    doar armonia propriei mintii cu Mintea tesuta in sanul Antiartei fiind cea care, pina la urma, te leaga de Antiarta,
    insa armonia asta se simte exclusiv daca si mintea ta se manifesta plenar, deci din inima ta mai ramane, cel mult , doar definitia…
    ca sa alegi Arta, avind linga ea si Antiarta, sint necesari ochi prin care priveste Inima, toata!

    deci omul isi justifica viata daca alege Arta sau Antiarta,
    si isi justifica vesnicia daca alege Arta.

    Infinitul e rezultatul perpetuelor puneri la indoiala pe care Antiarta i le adreseaza Artei.
    cu toate ca nu reuseste, mai incearca odata
    si inca o data…
    pina la infinit.