Arhiva Afectivă. Ziua când sugarii, preșcolarii și școlarii au devenit pericol public

Londra, 12 martie 2020. Aflăm că viteza de propagare a virusului scuipat de lilieci, scăpat pe sub ușă, scos din pălărie sau făcut pe vapor este în creștere și puțin lipsește să nu declanșeze sute de contaminări pe zi și în Anglia. Așadar, eu, o bunică venită dintr-un est, devenit vestic prin apartenența la UE, mă aflu acum într-o țară care tocmai se retrage din UE. Prin urmare, am în minte două feluri de „disperări”: una a țării care nu știa ce să mai facă să fie primită în rândul statelor Europei și alta a țării care știe ce să facă să se rupă de Europa.

Ca bunică aflată în deplasare de la Est la Vest și responsabilă cu îngrijirea copilului al cărui părinți erau ocupați zi-lumină, nu prea am timp să-mi pierd vremea cu zvonuri, bârfe, mesaje și nuanțe gazetărești. Așa se scrie istoria. Unde nu pricepem citim în dicționar. Unde nu există dicționar, cerem pliantul cu instrucțiuni sau cartea tehnică, vorba vine.

Noi doi, Buni și nepotul, avem de mers opt kilometri pe zi: patru dimineața, patru după amiaza. Avem de făcut lecții, lucrări practice, desen, sport și muzică. Momentele mai relaxate sunt cele pe drumul înspre și dinspre școală. În acele clipe depănăm amintiri, compunem ghicitori sau inventăm întâmplări nemaipomenite cu buburuze cât casa ori cu plăcinte înaripate.
În seara de 12 martie suntem înștiințați, printr-un mail al comitetului de părinți, că școala se suspendă din cauza unui virus venit din depărtări. După ce o iarnă întreagă mi-am văzut nestingherită de programul zilnic, acum sunt sever avertizată ca am o vârstă înaintată și că așa stând lucrurile „nu-i exclus” să fiu contaminată de nepot. De unde până unde? întreb. E pandemie! mi se răspunde.

Stăm acasă, începând cu ziua de 13 martie 2020. Apoi, în zilele ce urmează, o înfrigurare cuprinde toată casa. Nu cumva Buni să ia virusul pe care nepotul cu siguranță îl poartă în buzunarul uniformei sau în nasturii de la pijama și nu cumva Buni să … în fine, adio, tocmai la Londra.

Plecarea mea, programată abia pentru 31 martie, a trebuit să fie anulată. Chiar dacă mai erau două săptămâni bune până la data plecării, trebuia să-mi iau tălpășița iute și degrabă din casa nepotului până când, chipurile, „virusul aciuat în el”, nu escalada pe mine. Nepotul, care niciodată nu mi-a „împrumutat” din guturaiurile lui, nici când tușea mocnit, nici când strănuta cu stropi, a devenit brusc pericolul numărul unu, deși de patru zile stăteam amândoi acasă, iar povestea noastră despre buburuzele cât casa rămăsese undeva la o trecere de pietoni.
Știrea despre lockdown se repetă de câteva ori pe zi.

Părinții băiețelului îmi amintesc tot de atâtea ori că locuitul meu în același spațiu cu ei a devenit extrem de riscant și că mă aflu în permanent „danger”.
Îi înțeleg. Nu am de ales decât să-i aprob, confirmând cât de limpede îmi este totul.

Ne grăbim să anulăm biletul pentru 31 și găsim o decolare spre Otopeni pe data de 17.
Anunțul „bătrânii sunt expuși și vulnerabili” este urmat de aplicarea îndemnului-acțiune: „ușuirea bunicii”.

Chiar nu sunt supărată pe nimeni. Dacă oficialitățile asta au decis, cetățenii trebuie să se supună restricțiilor. Iar cei care sunt vizitatori UE, valea, la ei acasă.
În acest peisaj al carantinei, doar de câteva ore instalată, toți copiii au devenit brusc sursa de contaminare cea mai temută, iar toate reclamele și anunțurile nu pregetau să sfătuiască bunicii să nu mai stea nici o secundă în preajma nepoților, că-i prăpăd!

Astăzi când se împlinește un an de când eu și nepotul ne-am luat rămas bun, am tot căutat prin presa internațională anunțuri terifiante despre bunici trimiși la groapă de nepoți care au spus bau, în loc de noapte bună, doar așa, ca să verifice dacă reclamele/anunțurile sunt „pe bune”.

Nu vreau să par picată din altă galaxie. Știu că au existat zilnic momente dramatice, pierderi de vieți omenești în multe locuri ale planetei, mereu în prim plan fiind vârstnici, medici, asistente și îngrijitoare din secțiile de reanimare.
Dar undeva în toate aceste texte ale știrilor-avertismente ceva părea tot timpul îngroșat, supradimensionat. Și nu cu un simplu creion și nici cu bidineaua, ci cu furtunul de stropit grădina.

17.03. 2020. Ora 09:45. Heathrow, Terminalul 5 e aproape gol. Pasageri răzleți. Unii (puțini) cu măști, alții fără. Aștept să intru în labirintul barierelor cu direcționare sugerat/impusă. La coadă, un tânăr de lângă mine, plictisit de lentoarea trecerii timpului (explicabil, are doar vreo nouăsprezece ani), mă întreabă cu accent British BBC: „Pentru ce porți mască?”. „Ca să mă protejez”, răspund. Dar el: „Eu știam că doar dacă ești bolnav trebuie să porți mască”. Eu: „Așa o fi fost pe vremuri, acum altele sunt dispozițiile”. În avion, vreo douăzeci de persoane. Stewardesele, toate fără mască, eu, cu. Pornim. E soare. Imagini limpezi până în depărtare. Orașe, sate, câmpii, dealuri, păduri se văd bine toate. Mai intrăm în niscaiva nori, mai traversăm câte o zonă de turbulență și apoi iarăși auzim torsul constant al motoarelor. Văd pe fereastră piscuri înzăpezite și parcă le recunosc. Ei, cum? Atât de repede? Merg spre capătul avionului unde însoțitoarele de bord stau de vorbă. „Aveți nevoie de ceva?” „Am. Aș dori să știu dacă ce vedem pe hublouri sunt munții Tatra”. O tânără stewardesă zâmbitoare și foarte amabilă se adresează prin microfon celor doi din cabină. Apoi zâmbind, ca și când mi-ar înmâna premiul (încă neinventat) al pasagerului, îmi spune: „Sunteți grozavă, pilotul a confirmat, sunt munții Tatra și a spus să vă felicit.
Deh… Au englezii știința relațiilor cu publicul, chiar și în aer nu doar la sol, pe continent.

17 03 2020. Ora 15:00. Otopeni. Nu ne spune nimeni bun venit, asta e, suntem acasă. Primim formulare pe care semnându-le, ne obligăm să stăm în izolare. Drumul spre casă pare drumul spre colivie și nu spre spațiul familiar din care pleci și revii când dorești, după diverse drumuri, călătorii. Imaginația unora sapă tranșee, alții visează evadări ca din Alcatraz, alții se îngrozesc dacă strănută, alții dacă nu strănută și tot așa. Eu îmi continui statutul de pasager.
Pasager prin epidemii am mai fost. Prin Pandemie, e prima dată.

18 03 2021. Ora 17:00. București, România. A trecut un an. Privesc pe fereastră. Totul pare neschimbat, dar afară … parcă-i altă țară.
„Călătoria” continuă.

Prima parte, aici:

Arhiva Afectivă. Entitatea de pe Drumul Mătăsii