Aș fi vrut să fiu în TAB-ul în care se afla Nicolae Ceaușescu în noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989

1. Nimic nou sub soare. După intrarea noastră în Antantă, englezii ne strică sondele de la Cîmpina ca să nu le folosească nemții petrolul. Nemții le repară și le apără. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, englezii bombardează sondele de la Cîmpina, ca să nu mai aibă nemții petrol. Nemții le repară și le apără.

2. Pe drept nefericita Tincuța. Parafrazînd un aforism celebru, am putea spune că, în literatură, personajele își au soarta pe care și-o merită. Din cîte se știe, Tincuța, din Floare ofilită de Mihail Sadoveanu, e o femeie tragic nefericită, pentru că bărbatul întîrzie din cînd în cînd la crîșmă, unde nu bea, ci socializează, în absența facebook-ului de azi. Tincuța e nițel exgerată. Față de alți bărbați din literatura română (vezi, de exemplu, Ion al lui Rebreanu), Vasile Negrea e un soț ideal. E drept că ajunge tîrziu acasă. Dar, întîi și-ntîi că ajunge, lucrul cel mai important, de altfel, între obligațiile sale de soț, pentru un personaj. Apoi, la întoarcere, nu chiuie, să trezească vecinii, nu dărîmă poarta, nu intră în casă pe fereastră, în fine, nu face nimic din tărăboiul adiacent unei întoarceri acasă de la un pahar de vin. Ba mai mult, își sărută nevasta și recunoaște cinstit c-a fost la crîșmă. Lăsînd la o parte, deci, aceste lucruri, Tincuța își merită din plin chiar și ceea ce e (numai pentru ea) nefericire. E atît de plicticoasă în strădaniile ei de-a demonstra bărbatului că-l iubește, încît nu faptul că Vasile Negrea se întoarce acasă trebuie să ne mire, ci faptul că, totuși, se întoarce. Pentru că iată cum își exprimă Tincuța iubirea:

„Ea se gîndea cu bucurie la clipa cînd o să-l mulțumească spunîndu-i, între două sărutări, cît de vrednic s-a purtat (…)”.

Știți ce voia să-i spună eroina bărbatului?

„Tinca pregătea zarzavatul pentru iarnă, punea varză la murat, își închidea bulionul în sticle, rînduia cununele de ceapă și cartoafele în pivniță”.

Care bărbat abia așteaptă să se întoarcă acasă pentru ca nevasta să-i spună, între două sărutări, că a pus bulionul în sticle și varza la murat?

3. Cum au salvat comuniștii o peliculă cu fascistul Antonescu. Una dintre cele mai bune monteoze de pe vremuri, colegă de suferință la BAR, îmi spune cum a lucrat la salvarea filmului dedicat Procesului Antonescu. Lucrurile au stat așa, potrivit mărturisitoarei, care ar da lovitura tipărindu-și spusele. Fiind cea mai bună monteoză din România lui Ceaușescu, într-o zi au chemat-o niște tovarăși mișterioși, care au dus-o într-o cabină de montaj secretă, unde i-au spus că trebuie trecut un film de pe peliculă inflamabilă pe peliculă nouă, pusă atunci în circulație. Cînd a trecut la lucru și-a dat seama că avea mai mult de făcut decît ce i s-a zis. Și anume trebuia să lipească vocea de pe o bandă pe imagine, care era pe altă bandă. La vederea primelor secvențe, înghețat: Erau de la Procesul Mareșalului.

Pentru că lucrul se anunța dificil, a cerut să poată nota vorbele pe hîrtie, urmînd ca ulterior să le pună pe bandă, dar respectivii au refuzat.
Ce concluzie trag eu de aici, împreună cu doamna?
Că-n plin comunism, prin esență antifascism, comuniștii salvau o peliculă cu fascistul Antonescu!

4. Unde aș fi vrut să fiu ca musculiță. Pune mîna pe mine, în sfîrșit, o tînără jurnalistă, care mă bate la cap să-mi ia un interviu. Așa cum am mai scris, pentru mine talentul unui jurnalist e lesne de dibuit din întrebările pe care mi le pune. Din acest punct de vedere, fata are talent. Una dintre întrebări, din seria Istorie, sună cam așa:
Dacă ați fi fost o musculiță, în ce împrejurare ați fi vrut să fiți? Mai mult decît incitatoare această întrebare, cu virtuți de stimulare a inteligenței interlocutorului, dovadă încă o dată că întrebările pot fi mult mai importante decît răspunsurile. După un timp de gîndire, răspund:
În TAB-ul în care se afla Nicolae Ceaușescu în noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989.

Nu-i mai spun de ce și anume pentru că aș fi vrut să aflu punctul de vedere al lui Nicolae Ceaușescu despre Evenimentele din decembrie 1989.
Acum îmi dau seama c-aș fi vrut să fiu o musculiță și la întîlnirea dintre Rege și Mareșal din după amiaza lui 23 august 1944, pentru a afla adevărul despre acest moment istoric.