Basarab Nicolescu | Florin Costantiniu

Elev fiind la Ploieşti (Liceul „Caragiale”) i se dusese vestea. Un fenomen!, se pronunţau dascălii săi care se doreau regăsibili în performanţele învăţăcelului aflat la început de drum. Prin Gazeta matematică (seria B) era nelipsit, olimpiadele şcolare îl scoteau în faţă, concursurile „Drumeţii veseli” de la Radio îi propagau numele în calitate de câştigător. La una din ediţii l-am auzit chiar atacând un segment de canto. Vădea vârsta enciclopedismului în floare…

O solidaritate de vârstă mă împingea să cred în succesul pe termen lung al acestor structuri particulare,făcute să se exprime în atâtea feluri. Mă întrebam: va merge la Matematică? La Filologie? La Filozofie? Am aflat că a preferat Fizica. Va rămâne la catedră, n-avem îndoieli. Şi mai departe? Pe când doctoratul, separator între cei care îl au şi cei care nu? Dar, certă, intrarea în Academie când se va produce? Erau, cred, doar întrebările mele. L-am căutat la catedra condusă de Valeriu Novacu, unde fusese oprit ca asistent. Îi apăruse „Cosmologia jocului secund” şi aveam un pretext să stăm de vorbă. Ne-am văzut în Cişmigiu şi am preferat o bancă spre „Spicul”. Nici bustul lui Victor Eftimiu nu sta la distanţă.
Statură medie către scund, uşor corpolent, pălărie care îi oferă distincţie. Îi recunosc timbrul baritonal. Sobru, didactic aproape, lejer în culisări multidirecţionale. Cultura generală este la ea acasă. Impresia din amonte cultivată în legătură cu şcolarul ploieştean de altă dată, se lasă ridicată la putere de universitarul studios de azi, fără doar şi poate cristalizat nu doar în premize, ci şi în intenţii. De astă dată efectul se produce. Voi publica despre acest rendez-vous în ziarul la care lucrez. Aveam să aflu că plecase cu o bursă de studii în Franţa. A avut parte de specializări transoceanice la Înalte Curţi. Condiţii ideale pentru un spirit în ofensivă.

I-am urmărit cu interes evoluţia intelectuală. L-am descoperit pe fizicianul atomist ştiut de mine, în ipostaze necunoscute, dar predic-tibile. Omul de ştiinţă, la vârsta maturităţii, a agreat repertorii dominate de noutate. Logo-ul frământărilor de azi are un nume de sonoritate aparte: Transdisciplinaritate. Nu vă grăbiţi în a crede că vă este clar cu ce ioni pozitivi se încarcă această inedită piesă de inventar. E născută din spuma mării pentru a cataliza şi canaliza cunoaşterea la care aspirăm şi faţă de care suntem datori (Pentru că există, nu-i aşa? Cel puţin asta invoca Hillary când a fost somat să se explice ce căuta pe Everest). Ne este dat să aflăm, din sonoritatea paginilor scrise de el, care sunt cele trei axiome ale transdisciplinarităţii: Axioma ontologică; axioma logică; axioma epistemologică. Sunt riscuri provocate de tendinţa de a reduce multidisciplinaritatea la: interdisciplinaritate; pluri-disciplinaritate; enciclopedism; antidisciplinaritate; la o nouă disciplină, eventual o superdisciplină. Ca să-l înţelegem mai bine, academicianul Basarab Nicolescu glosează cu voce tare: disciplinaritatea, plu-ridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea sunt cele patru săgeţi ale unuia şi aceluiaşi arc, cel al cunoaşterii. Aveţi nedumeriri? Citiţi-l! Aveţi, ca şi mine, şansa de a-l interoga la oră de vârf şi de maximă audienţă. Basarab Nicolescu profesează la Cluj, la universitate. În plus, cu bastonul prin Bucureşti ajunge frecvent la târgurile de carte, ia parte la reuniuni organizate de Academia Română. Încercaţi!

Pe domnul Florin Constantiniu, îl ştiam drept ce îl ştia toată lumea un distins şi foarte activ cercetător la Institutul „Iorga”. Reţin chiar prima noastră întâlnire în sediul de la „Şosea” poate şi datorită episodului asociat intrării mele în clădirea proiectată de Petre Antonescu. Aşteptându-l să coboare pentru a mă prelua, priveam cu respect în jur, recapitulând nume care s-au legat prin travaliul prestat de prestigiosul notabil, constatam, era o condică de prezenţă în formatul bine cunoscut. Cercetătorii îşi depuneau semnătura, conform obiceiului, la venire şi plecare. Într-o vreme în care a merge la serviciu devenise un hatâr făcut celor ce-ţi plăteau prezenţa în statele de plată, venerabila instituţie reuşea să întreţină nemodificat refluxul corectitudinii.

M-a surprins şi nu sunt singurul, cât de atrăgător era şi la tribună istoricul, atât de gustat în scrisul său: Subliniindu-şi frazele de zâmbetul ştiut, protejat şi asociat de mustaţa subţire, cât să nu lipsească, îşi modela glasul cu o pricepere aparte în unduirea ideilor. Apela frecvent la tonul acid, cu trimiteri spre adrese precise, uneori de tot aproape.

Sunt impresionat de cavalcada subiectelor istorice de care s-a lăsat capturat în lungul vieţii. A publicat mulţime de volume, născute din circumstanţializarea activităţii sale ştiinţifice în arealuri de interes deosebit. Prin cărţile despre Constantin Brâncoveanu şi Constantin Ma-vrocordat îşi definea interesul pe aliniamentul medieval. În mod special a acoperit segmente privitoare la ultimul război. Dar a galopat cu nonşalanţă în anotimpuri răstignite mai ales în întinderea veacurilor apropiate. Adică în interesul scanării, cu sinceritate, a istoriei, în înţelegerea evenimentelor pe care le-am trăit dar şi privit în grabă: trecerea Nistrului, implicarea ostaşului român în conflict, relaţia dintre Hitler şi Stalin, relaţia lui Pătrăşcanu cu Transilvania.
Florin Constantiniu, un nume pentru cartea de istorie.