Bazinul electoral al PSD asigură 30% în alegeri, dar îngroapă victoria la prezidențiale

Știu mi se va da repede replica alegerilor europarlamentare din 2019, când PSD a avut 22%. Un artificial 22%. Fără numărătoare paralelă (prima dată în 30 de ani), fără leadership, fiind puternic  frăgezit de cătușele doamnei Kovesi și cu un Dragnea care spera că, îngenunchind partidul, va fi iertat de pușcărie. Vedem acum că acel 22% a fost necesar în asigurarea unei victorii lejere pentru Klaus Iohannis, la prezidențialele din toamna aceluiași an.

În realitate, dacă vom discuta cu orice sociolog respectabil, ne va demonstra cu cifre că PSD se bazează pe un vot politic de 30%, plus-minus câteva procente în funcție de context, leadership și de comportamentul celorlalți. Pentru că toate celelalte partide se calibrează raportându-se la PSD. La noi nu există decât două narative politice: pesedism și anti-pesedism. Anti-pesedismul de rit nou, adică USR și AUR, respectiv anti-pesedismul de rit vechi: PNTCD, PDL, PNL, PRM etc..  

De ce PSD? Pentru că, în România, PSD reprezintă establishment-ul. PSD este singurul partid care dăinuie de la Revoluție încoace. Nici nu avea cum, din moment ce fundamentul PSD, baza celor 30 de procente, îl reprezintă bazinul său electoral. Fiind și singurul partid care are un bazin electoral. Bine definit, coerent și pe care PSD știe cum să-l păstorească. Nu, nu vorbim de pensionari și asistați sociali. Și nici de bugetari. Acestea reprezintă doar fumigene inepte pe care PSD le acceptă complezent, tocmai ca să rămână cât mai bine ascuns cel mai valoros secret al său: bazinul electoral. Bazin rezultat din milioanele de români emancipați ca urmare a industrializării forțate din epoca socialistă. 

Emancipații industrializării. Scurt excurs istoric.

Când au venit comuniștii la putere, gradul de alfabetizare al României era de aproape jumătate din totalul populației României. Curent electric într-un sfert din locuințe. Iar urbanizarea în volum de numai 23%. O societate profund înapoiată. (Este exclusă orice formă de apologie a comuniștilor, fiind limpede că oricine ar fi venit la putere ar fi crescut nivelul de electrificare, urbanizare sau alfabetizare, trendul era inevitabil, însă comuniștii au exploatat politic această evoluție). 

Astfel, după Declarația din aprilie 1964, când ne-am opus cu vehemență Planului Valev, prin care ni se rezervase un rol de țară agrară în interiorul CAER (un soi de Bulgarie mai mare), România Socialistă demarează un amplu proces de industrializare forțată. Care a durat aproape două decenii și la finalul căruia, comuniștii au obținut o coerență robustă în societate. Societate industrializată. Adică milioane de oameni care au fost scoși din fundul grădinii și mutați la oraș. De la spălat la lighean sâmbăta, la apă caldă permanentă. De la lumânare, la curent electric. De la colb și bordeie de pământ, la asfalt, parc și apartamente. Viață culturală, teatru, stadion, ziare, biblioteci și carte pentru copiii lor. Toți copiii! Indiferent că proveneau din familii de doctori sau de cap-iști. 

Într-un cuvânt, viața lor a căpătat sens. Certitudine. Garanții. Adică fix ce reclamă nostalgicii de astăzi, doar că în termeni moderni: siguranța locului de muncă, clasă de mijloc, comunitate, servicii publice de calitate. Asta a reușit regimul ceaușist să asigure pentru milioane de oameni. O întreagă generație care nici nu spera la o asemenea condiție umană. O adevărată emancipare în masă. Fenomen prin care regimul comunist și-a asigurat continuitatea, având aceste rădăcini bine înfipte în mentalul colectiv.

PSD și tehnocrații statului totalitar

Din această perspectivă ar trebui abordată și Revoluția din 1989, care a ras efectiv primul eșalon din Partidul Comunist. În mod complet fals se susține încă și astăzi că a venit eșalonul doi. Care eșalon doi? Habar n-aveau pe ce lume se află. Ei fuseseră antrenați să preia frâiele României Socialiste, fără nicio legătură cu noua realitate în care România tocmai plonjase. Deci, Revoluția a îngropat întreg eșalonul de putere din PCR! În schimb, a descătușat doi jucători, pe care partidul reușise să îi țină în frâu până atunci: securiștii și directorii. Nu voi insista asupra securiștilor despre care s-a tot discutat, în ultimele decenii. Interesanți și complet neglijați sunt directorii, tehnocrații statului totalitar. Scăpând de dominația partidului, ei s-au pomenit cu o putere uriașă. Concretă. Intangibilă. Dobândită în mod natural, în ani de zile de condus oameni. Ani în care au devenit liderii naturali ai comunității. Pe ei s-a bazat Ion Iliescu pentru a-și conserva puterea, pe care Securitatea i-a făcut-o cadou. Securiștii ar fi speriat vânatul, fiind profund incompatibil cu noile reguli, chiar dacă multe dintre ele erau încă marcate de mimetism. 

Așa stând lucrurile, era de natura evidenței că marile mase muncitorești aveau să-și urmeze directorii. Liderii. Acesta este mecanismul prin care milioane de voturi au ajuns în desaga PSD (inclusiv formele sale predecesoare). Iar PSD a știut să le ocrotească. A învățat să se racordeze deplin la acest bazin electoral foarte clar definit și extrem de disciplinat: emancipații industrializării socialiste. Vagoane întregi de ingineri, tehnicieni, maiștri, profesori. Baza, forța și energia mistică a PSD.

Fragmentarea bazinului: alegerile din 1996

În prima parte a anilor ‘90, acest bazin a fost unul uriaș, dovadă și rezultatele spectaculoase ale FSN în alegeri. Până când s-au speriat securiștii. Deși plănuiseră atent Revoluția, puterea uriașă pe care tocmai o dobândiseră, le scăpa printre degete, către liderii naturali de la acea vreme. Fiind eiberați de căpăstrul socialist, tehnocrații au făcut ceea ce știau să facă mai bine: au preluat inițiativa și au început să conducă oamenii. Fenomen care i-a frisonat atât de tare pe securiști, încât trebuia oprit cu orice preț. Așa au apărut tot felul de partide și partidulețe care să fragmenteze marele bazin electoral al FSN. PD-ul lui Petre Roman, PSM-ul lui Ilie Verdeț sau partida naționalistă reprezentată de Funar și Vadim. Și le-a ieșit. Culminând la alegerile din 1996, când șeful SRI în funcție, Virgil Măgureanu, declara că a votat schimbarea. Normal! Cum să accepte predarea puterii către directorii din fabrici și uzine. N-au reușit, în schimb, să îngroape definitiv acest bazin. Care s-a stabilizat în jurul valorii de 30%. Mai ales după guvernarea CDR-istă dintre anii 1996-2000, cu dezastrul social aferent care a contribuit la forjarea și desăvârșirea  acestui bazin electoral. Care a rămas strâns lipit de PSD, iar PSD a știut cum să îl păstreze.

PSD nu poate câștiga prezidențialele

Și suntem la zi. Într-un an electoral în care, la fel ca și în 2004, 2009 sau 2014, infiltrații din interiorul PSD încearcă să-i vândă liderului iluzia victoriei la prezidențiale. O matematică imposibilă. Dar eludată de toți președinții social-democraților, cu toții minuțios desprinși de realitate prin virusarea cu mirajul puterii prezidențiale. Din 1996 încoace, ecuația prezidențială este una simplă și clară: în turul al doilea al prezidențialelor, candidatul PSD nu poate obține de unul singur peste 50%. Este fizic imposibil. Aceasta este limita bazinului electoral al PSD. În timp ce candidatul anti-PSD, oricât de slab ar fi, nu coboară sub 50% (vezi Klaus Iohannis vs. Victor Ponta). Spaima puterii totale în mâna PSD descătușează energii diverse și oculte (vezi Traian Băsescu vs. Adrian Năstase). Excepția reprezentată de anul 2000, foarte des invocată, în această perioadă, nu poate fi re-editată, din următoarele considerente: 

1. PSD nu are astăzi un candidat care să se apropie de anvergura lui Ion Iliescu de la acea vreme. 

2. Iminența unor convulsii sociale masive, după guvernarea dintre 1996 și 2000, cu sute de mii de șomeri, fabrici închise și o inflație galopantă, i-a speriat până și pe securiști, care au înțeles că nu e momentul de noi experimente electorale și au preferat varianta sigură și pe care o cunoșteau foarte bine: Ion Iliescu.

3. Față de anii 2000, astăzi, în ecuația de putere avem și Factorul Extern. Care abia așteaptă să se folosească de „spaima venirii PSD la putere” ca să-și descătușeze întreaga forță electorală și să-și plaseze omul în Dealul Cotrocenilor. Din nou! Zece ani!

Așa stând lucrurile, un PSD care funcționează fără defecțiuni și fără infiltrați la vârf, se va mobiliza și în anul 2024 pentru conservarea și ocrotirea bazinului său electoral. Al emancipaților rezultați din procesul de industrializare forțată. Și PSD poate face asta doar dacă are Palatul Victoria. Nu Palatul Cotroceni!