Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Nicolae Velea, vorbă-n dungă şi rotundă

Nu ştiu pentru câţi dintre mai tinerii iubitori de literatură numele lui Nicolae Velea (mai) spune ceva. Mă rog, veacul înaintează, gusturile se schimbă, iar modele literare (dar nu numai cele literare) își urmează cursul… Cu toate acestea, mă încăpăţânez să cred că, la o recitire, cărţile lui Nicolae Velea vor reuşi să îi convingă şi, de ce nu?, să îi ispitească pe iubitorii vorbei în dungă și rotundă. Până atunci, ne rămâne nouă, celor care l-am cunoscut datoria de a nu lăsa să se piardă prea repede amintirea acestui vrednic și împătimit călător printre înţelepciuni, personaj inconfundabil al boemei literare din ultima jumătate a veacului încheiat.

„Nea Lică” – pentru că aşa îl numea Vasile Căbulea, amicul său din vremurile Şcolii de literatură, devenit, între timp colegul meu de la „Scânteia tineretului”, prin mijlocirea căruia l-am cunoscut – era de o bună cuviinţă ieşită din comun. Nu se aşeza la masa ta fără să fi fost invitat şi numai dacă era încredinţat că prezenţa lui este dorită. Dacă, însă, avea semne că la mijloc este ceva necurat, atunci replica îi era neiertătoare. A făcut carieră replica neiertătoare pe care a servit-o, la Casa Scriitorilor, atunci când a fost poftit, cu vag-disimulată maliţie, să se aşeze la masa unui potentat politic cu aere de Mecena pe linie de partid şi de stat. Gogu Rădulescu pre numele său. „Iau loc la masă cu tovarăşul G – se a rostit cu intonație apăsată Nea Lică -, dar cu o condiţie: nu îmi ceară nimic!”

Am, sunt convins, multe și trainice motive să includ această amintire în seria întâlnirilor memorabile pe care prietenul Ion Cristoiu m-a invitat să le evoc în acest ospitalier colț de pagină. Mă aflam, aşadar, într-o după amiază de primăvară la restaurantul „Triumf”, din vecinătatea Arcului de Triumf, dimpreună cu mai sus amintitul Vasile Căbulea, vorbind despre una despre alta. Lucru de înțeles de vreme ce, în timpul celor 8 ore legale de muncă, convieţuiam între patru pereţi, secţia propagandă + secţia sport, de unde şi numele pe care minunatul Fănuş Neagu îl dăduse, biroului nostru: „secţia capul şi picioarele”. Când Nea Lică s-a aşezat la masa noastră, ospătăriţa, superba Betty, fină cunoscătoare a obiceiurilor casei, i-a şi adus suta de votcă. Nea Lică a sorbit-o dintr-o bucată, după care s-a întors spre cel de-al treilea ocupant al mesei:
— Vasile, prietenul tău a făcut un gest frumos. Tu nu vrei să-i urmezi exemplul înaintat?

Pe când Vasile, moţ chibzuit la pungă, mai cugeta dacă este chiar cazul să dea curs vorbei astea cu dus şi întors, de la o masă alăturată s-a auzit hărmălaie. Un cineva, nervos nevoie mare, ameninţa pe un altul declinându-şi calitatea de ofiţer de securitate. Discuţia devenise încinsă, dar personalul locantei se codea să intervină. Semn că, foarte probabil, insul se mai ţinuse de asemenea isprăvi și nu fără anumite consecințe cam riscante.
— Mă frate s-a spăimoşat Vasile – tipul e nebun! Cum poate să strige în gura mare, în plină cârciumă, că e securist? Hai mai bine să plecăm, cine ştie ce dracu * mai iese şi pe urmă o încurcăm şi noi, fiindcă am fost de faţă.

Între timp, plictisit să mai aştepte comanda care, din pricina tămbălăului, întârzia, Nea Lică aţipise. Scandalul însă, se înteţea, iar semne să se stingă mai repede nu se întrezăreau. Ei bine, tocmai pe când situaţia părea fără ieşire, s-a petrecut minunea salvatoare!

Nea Lică s-a trezit brusc, s-a sculat de pe scaun şi, cu pas legănat şi nepripit, s-a îndreptat către masa de la care izbucnise tămbălăul. Pe măsură ce Nea Lică se apropia de zgomotosul cu ochi albaştri, în local se aşternea o tăcere adâncă. Mai ceva ca în secvenţele de senzaţie din westernurile tinereţilor noastre, în care providenţialul şi, totodată, anonimul făcător de dreptate intră în saloon şi se duce glonţ la capul răutăţilor. Scenă în care nu se mai auzea decât zdrăgăneala bietului pianist, de regulă un bătrân chel, cu ochelari cu lentile borcănate şi sentimental.

S-a îndreptat nea Lică Velea de vijeliosului consumator şi, ajuns faţă în faţă cu insurgentul, l-a apucat de rever, l-a privit drept în ochi, și l-a întrebat răspicat:
— Ce-ai zis, mă, că eşti tu?
Individul, care, cu siguranţă, nu se aşteptase la o asemenea întorsătură a lucrurilor, a bătut repede în retragere și a răspuns cu glas pierit:
— Sunt căpitan de securitate.
La vorba asta nea Lică a izbucnit într-un hohot sănătos, în cascadă. Apoi, sub privirile admirative ale asistenţei, a tunat:
— Fugi dracului de-aici mă idiotule! Cum o să fii securist, când tu te-mbeţi înaintea subiectului?!

După care, cu acelaşi pas egal şi bine cumpănit, s-a întors la masa noastră, unde îl aşteptau două votci mari. Una de la mine și una de la Vasile Căbulea. Plus ocheadele admirative trimise direct de la blondina Betty, ospătăriţa.