Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Securistului i-au plăcut la nebunie bancurile lui Florin

Nu mică mi-a fost mirarea în acea zi când, cam pe la orele 11 și ceva, în biroul meu a intrat prietenul Florin, redactor la „Scânteia”. Care, pe un ton ce nu admitea replică, mi-a spus:
— Hai cu mine la „Hanul Prahova”! (Locantă predilectă a celor care lucram în clădirea impozantă a „Casei Scânteii”, astăzi dispărută din perimetru.)

Mirarea mea venea din aceea că îl știam pe Florin ca fiind un om foarte disciplinat, care nu ar fi plecat fără motiv de la program. În plus, nici nu îl bănuiam a face parte din rândul Martorilor lui Bachus.

Dar, invitația fiindu-mi adresată atât de tranșant, nu am putut da înapoi, așa că l-am urmat. Pe drum, Florin m-a lămurit:
— Măi frate, azi dimineață a venit un tip pe care îl cunosc doar așa, din vedere și care mi-a spus că are față de mine o mare datorie de care nu știe cum să se achite. Tot el mi-a propus să ne vedem aici, la „Hanul Prahova” și nu am avut cum să îl refuz. Cum să îți zic?, mie chestia nu îmi miroase a bine, așa că m-am gândit să vii și tu cu mine, la o adică să am un martor dacă iese vreo tevatură.

Am ajuns noi la „Hanul Prahova”, unde, într-adevăr, ne aștepta un bărbat cam între două vârste care ne-a întrebat direct ce vrem să servim. Am comandat , Florin și eu, câte o sută de grame de votcă, după care prietenul meu l-a luat din scurt:
— Domnul meu, aș putea să știu care este motivul acestei invitații?
— Cum să nu?, s-a executat cel întrebat. Și apoi, a intrat direct în subiect:
— Da, am o mare obligație la dumneavoastră , fiindcă mi-ați făcut un serviciu pentru care nu am să vă uit toată viața.
— Eu, domnule? Dumitale?, s-a mirat foarte tare Florin.
— Da, da, a venit răspunsul.

După care, cei doi au încins un dialog demn de teatrul absurdului, de la Caragiale la Eugene Ionesco. Dialog pe care îl reproduc mai departe fără alte comentarii. Iată:
— Uite cum stă povestea, eu am fost promovat de curând în redacția ziarului nostru, „Scânteia”, iar mai înainte am lucrat în provincie, la un ziar județean.
— Mă bucur sincer, dar crede-mă că nu am nici-un amestec în treaba asta.
— Stai să îți spun mai departe. Acum două săptămâni, de la redacție, mi-au dat și un apartament, în Balta Albă , într-un bloc nou- nouț.
— Excelent, dar nici de data asta nu am avut merite.
— Știu, lasă-mă să povestesc mai departe.
— Te las, dar intră în subiect.
— Ei bine, sâmbătă seara, vecinul de palier, ușă în ușă cu noi, a făcut chef de casă nouă și ne-a invitat și pe noi, pe mine și pe nevasta mea. Cum să îți spun, ei se cunoșteau cu ceilalți vecini, plus cu ceilalți invitați, dar noi, așa, ca ardelenii, mai modești, mai retrași. Până la urmă, nu am avut ce face și, ca să nu mă ia restul lumii de fraier, le-am spus bancurile acelea pe care ni le-ai spus dumneata alaltăieri, la cafea, la bufetul redacției. (Bufetul ziarului „Scânteia” aflat la etajul al IV-lea din corpul central al fostei „Case a Scânteii” – n.n.).
— Bravo, frumos!
— Ei da, așa zic și eu. Fiindcă, după aceea, mi-am umplut agenda de adrese și de numere de telefon. Ca să nu mi vorbesc de câte invitații am primit.
— Din nou bravo, mă bucur foarte mult.
— Daaa! Mai ales unuia dintre musafiri i-au plăcut așa de tare bancurile că m-a pus să i le repet cuvânt cu cuvânt. Ba și le-a și notat pe toate într-un carnețel.
— Ia te uită! Simpatică chestie.
— Și nu numai atât, fiindcă nu m-a lăsat până nu i-am spus de la cine știu bancurile astea. Pe urmă am aflat că tipul este chiar căpitan de Securitate.
Și, cu asta, punct!!!