Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

O ilustră anonimă: Greta Garbo

O care cu adevărat de excepție a publicat, recent, la editura POLIROM, Aurora Liiceanu. Cartea se numește „Sindromul Greta Garbo” și are subtitlul „Despre celebritate și anonimat”. Este o analiză a personalității Gretei Garbo, marea stea a studiourilor de la Hollywood din anii 20-30 ai veacului trecut și care, în anul 1941, după cvasi-eșecul filmului „Femeia cu două fețe”, a decis să se retragă cu promisiunea că, după terminarea războiului, va reveni în lumina reflectoarelor și în prim-planul unor noi pelicule. Diva avea, atunci, 36 de ani, dar nu și-a mai onorat niciodată promisiunea. A murit, retrasă dar nu și uitată, în anul 1990 la New York. Din această experiență de viață, Aurora Liiceanu a ajuns la ceea ce numește „sindromul Greta Garbo” și care constă în trecerea de la celebritate la anonimat.

Indiscutabil, decizia Gretei Garbo de a se retrage din lumea filmului și, prin aceasta, din viața publică, mai degrabă din cea mondenă, a fost și va fi îndelung discutată. Subiect asupra căruia stăruie , pe bună dreptate, și Aurora Liiceanu care emite această îndreptățită observație: „Mulți biografi s-au întrebat de ce,când s-a retras(Greta Garbo n.n.) nu s-a întors în Suedia, țara pe care o iubea și care îi lipsea atât de mult, și s-a mutat la New York”. Mutare care a adus cu sine și o serie de… mutații în ceea ce privește ținuta Gretei Garbo,despre care autoarea notează sumar și precis doar atât: „Atunci s-a tuns și a început să poarte mereu în public ochelari mari, fumurii”.

Deloc surprinzător, această retragere în anonimat nu a însemnat, însă, și ieșirea divei din atenția presei. Dimpotrivă! „Este adevărat- notează Aurora Liiceanu- că jurnaliștii erau mereu pe urmele ei. Se scotocea în pubelele de lângă locuința ei, teleobiectivele erau ațintite spre ferestrele ei, iar fidelei ei menajere i s-au propus sume mari ca să trădeze secrete din viața Divinei”. „Greta Garbo- conchide autoarea- se simțea moartă, dar o moartă vie”. Adevăr dureros pe care Greta Garbo însăși l-a recunoscut cu puțin înainte de a muri: „În această lume dură nu e loc pentru mine. Sunt în derivă. Încă nu am găsit locul pe care să trăiesc”.

Opresc aici notațiile despre această substanțială și incitantă care pe care o recomand în mod stăruitor cititorilor modestelor mele „cronici”. În schimb, în buna practică a lecturilor infidele, adică a temelor noi pe care le sugerează și la care trimite lectura unor cărți cu tâlc și substanță, îmi permit să adaug acestor notații o întâmplare, ea însăși plină de frumoase înțelesuri. Întâmplare pe care ne-a povestit-o, mie și soției mele, cam pe la începutul anilor 1990, neuitata, marea doamnă Lisette Daniel Brunea, soția lui F. Brunea Fox, prințul reportajului românesc.

Se afla, așadar, doamna Lisette, la New York, parcă pe undeva la mijlocul deceniului 8 al veacului trecut, fiind invitată de către sora domniei sale. Cu care ocazie, pașii le-au purtat și către un zgârie nori unde se afla un anume obiectiv de mare interes și pe care nu trebuiau să îl rateze. După cum era de așteptat, în arealul de șa parterul blocului, lume multă, zgomot și rumoare. Până și la intrarea în lift, unde se formase, deja, o coadă zgomotoasă foc. Deodată, ca prin minune, toate vocile au amuțit, iar pâlcurile de inși care se călcau pe picioare, la propriu și nu doar la figurat, s-a aliniat tăcute, cu mult respect. Toate acestea petrecându-se după ce în hol a intrat o apariție neașteptată. O siluetă feminină care purta o togă albă și al cărei chip era mascat de o pereche de ochelari cu lentile mari, întunecate. Instantaneu, toată lumea s-a dat la o parte și a lăsat să intre în lift enigmatica făptură. După asta, ușa liftului s-a închis și câtă vreme a decurs urcarea până la ultimul etaj, nimeni, dar absolut nimeni, nu a scos o vorbă. Când au ajuns la capătul traseului, ușa liftului s-a deschis și, firește, toată lumea s-a dat la o parte și a lăsat-o pe enigmatica făptură să coboare prima. Ceea ce aceasta a și făcut, nu înainte de a fi salutat, cu o ușoară înclinare a capului, asistența.

Doamna Lisette era, foarte probabil, contrariată și curioasă, așa că, după câțiva pași , sora sa a întrebat-o:
— Știi cine era această doamnă?Â
— Nu știu, a răspuns, firește, doamna Lisette.
— Era Greta Garbo!

Aceasta a fost întâmplarea pe care ne-a povestit-o, cu ani în urmă, doamna Lisette, și mi-a fost dat să mă gândesc la ea mai ales de câte ori am văzut și mai văd agitația viermuitoare cu care niscai vedete de plexiglas țin morțiș ca să se afle în centrul atenției. Inclusiv sau mai ales cu prețul ridicolului și al supra-saturației care ne încearcă pe noi, bieții consumatori ai programelor de televiziune, care trebuie să îi suportăm zi de zi, ceas de ceas și pas cu pas. Schimbând, cam fără rost, canalele, fiindcă unde te duci tot peste ele dai!