Ce ne spun pandemiile?

Până acum, că a vrut sau nu, a aflat fiecare dintre noi ce este o pandemie. Din februarie, nu a trecut o zi fără a se face uz de acest termen pe toate canalele informative și nu numai. Chiar dacă nu cunoaștem cu toții pe dinafară definiția din dicționar, știm că cei care folosesc cuvântul se referă la boala ajunsă în fruntea tuturor clasamentelor de popularitate – COVID-19, o boală cauzată de un virus cu nume complicat, dar pe care-l putem rosti și în somn: SARS-CoV-2.

Dacă, totuși, căutăm etimologia termenului „pandemie”, lexiconul obișnuit ne-o dezvăluie ca provenind din limba greacă: pandēmía (pãn = „complet, global” și dẽmos = „popor, populație”) și însemnând „ceva care afectează sau poate afecta întreaga populație”. Acel ceva poate fi o boală, respectiv o epidemie de mari proporții, una care se răspândește rapid peste țări și continente, neținând cont de respectivele granițe, în orice caz nu de cele trasate de noi, oamenii. În sens și mai strict, se referă la o boală infecțioasă, adică una molipsitoare, care se poate răspândi în rândul populației pe una dintre cele cinci căi clasice descrise de infecționiști: pe calea aerului, a apei sau alimentelor ingerate, prin intermediul placentei (de la mamă la copilul nenăscut), prin piele (ca urmare a diverselor leziuni ale învelișului de protecție) sau prin contact direct, nemijlocit, între două sau mai multe persoane care sunt „foarte apropiate”.

Bolile infecțioase sunt produse de microorganisme, niște ființe microscopice sau chiar submicroscopice, care de altfel sunt destul de imobile și ar fi chiar inofensive dacă nu am interveni noi, oamenii. Noi suntem aceia care le urcăm în avioane și le purtăm în călătorii spre și dinspre zone îndepărtate; noi suntem aceia care ne contaminăm apa de băut și alimentele, cu tot felul de deșeuri; noi am inventat globalizarea și producem „nutreț” la scară largă; noi recurgem la cele mai absurde transporturi de produse și de animale, sute și mii de kilometri, peste mări și țări, astfel încât un iaurt ajunge să beneficieze de mai multe călătorii în străinătate decât cei mai mulți dintre noi. Tot noi ne abandonăm viața la țară, înghesuindu-ne în metropole tot mai îmbâcsite, unde densitatea umană o concurează pe cea a microbilor de pe o placă de cultură, făcând din transmiterea acestora o joacă de copil. Și tot noi ne-am mutat producția de mărfuri de tot felul, inclusiv pe cea de antibiotice (armele cu care combatem bacteriile) pe un alt continent. Comoditate și sete de profit care acum – să sperăm – ne vor face să conștientizăm una dintre multiplele dependențe pe care singuri ni le-am creat.

O scurtă căutare pe net ne asigură că omenirea s-a mai confruntat cu astfel de provocări, unele mai simple și mai ușor de stăvilit, altele de dimensiuni apocaliptice și cu urmări catastrofale, al căror preț, în vieți omenești, a reușit să-l depășească pe acela al celei mai mari conflagrații mondiale. Variola, ciuma, holera, gripa spaniolă sau HIV/SIDA se numără printre cele mai înspăimântătoare. S-au încheiat? Omenirea se poate lăuda cu eradicarea unei singure boli infecțioase – a variolei, în 1980 –, și asta doar după imunizarea consecventă decenii de-a rândul. Se întâmpla la mai bine de două sute de ani de la descoperirea vaccinului. Alte boli nu s-au stins de tot, există încă focare de ciumă și trecem chiar printr-o actuală a șaptea pandemie de holeră, una care durează din 1961 și și-a câștigat dreptul de a fi trecută în cartea recordurilor în ceea ce privește durata.

Prin urmare, cum se face că tot la câțiva ani sau la câteva decenii ne vizitează câte un astfel de intrus pe care sistemul nostru imunitar nu-l (re)cunoaște și cu care are de furcă până ajunge să-l învingă? Molima dispare fie când sistemul de apărare imunitară izgonește invadatorul, fie când acesta nu mai găsește victime, fiindcă le-a doborât aproape pe toate – așa cum a făcut ciuma acum șase secole –, fie când  este doborât la rândul său de medicamentele și vaccinurile noastre. Ce vor să ne comunice acești agresori? Poate faptul că iarăși am devenit delăsători și nu mai respectăm aproape nimic din regulile de igienă? Și nici regulile unei conviețuiri pașnice cu ceilalți locuitori ai planetei? Sau faptul că stilul de viață tot mai stresant și mai nesănătos ne-a epuizat sistemul de apărare? Că am devenit prea trufași? Că avem o memorie prea scurtă?

Oricum ar fi, e timpul fie să înțelegem că nu suntem nemuritori, oricât de mult ne-ar plăcea nouă să credem asta, fie să acceptăm dreptul la existență și restului viețuitoarelor planetei. Iar microorganismele fac parte dintre acestea, ba chiar ne-au precedat cu multe miliarde de ani.  Fără ele nici nu am putea exista, așa că ar trebui să încercăm să ne facem conviețuirea cât mai suportabilă. Pe Terra e loc pentru toți, iar dacă niciunul dintre noi nu-și depășește limitele nu avem motive să ne temem de… viață. Căci viața reprezintă oricum un pericol de moarte.