„Chiar nu v-ați plictisit să fiți spectator?”

Toată lumea este în fierbere în urma rezultatelor alegerilor parlamentare. Se fac calcule, se desfac și se fac guverne pe hârtie, se aruncă lozinci și chiar vorbe de ocară. Nu mai vreau să comentez nimic, pentru că o moară care macină în gol își pierde menirea. Așa că mi-am dat seama că există pe glob și alte lucruri mai esențiale decât realitatea zilei. La aceasta se adaugă, însă, și pandemia, iarna cu cheltuieli mai mari, sărbătorile ținute sub semnul doliului universal. Primul an din orice război mondial este tare ciudat. Taberele încă nu s-au așezat bine, pe unii i-a prins cu izmenele în vine și fără muniție destulă, pe alții încrezători că deja au câștigat bătălia și pe cei mai mulți încă uluiți, pentru că toți credeau în iluzia că așa ceva nu este posibil. Toată omenirea rămăsese ancorată într-o pace eternă și se mai mirau din când în când, atunci când studiau la școală despre grozăviile trecutului și suferințele omenirii. Iluzia asta, aproape copilărească, pe care am trăit-o și eu personal, că nu se mai poate întâmpla nimic niciodată, a fost de-a dreptul păguboasă. Îți povesteau bunicii cum au trecut prin război, prin foamete, prin groază, neavând școală online și totul la botul calului și ție ți se părea că este o simplă întâmplare din trecut. Iată că nu este așa și că al treilea război mondial, biologic și economic, și-a făcut debutul la începutul anului 2020. Acum toți urlă din toți rărunchii despre vaccin. După primul an din fiecare război mondial, omenirea a căutat speranța spunând că nu poate să mai dureze mult și că totul se stinge la începutul anului următor. Visele te țin în viață, dar realitatea este alta. Eu sunt ferm convins că și la sfârșitul anului 2021 o să fim în aceiași postură și cu o escaladare a nenorocirii. Pentru că boala este doar preludiul acestui război mondial. Criza economică fiind, în opinia mea, apogeul. Acum, singurul lucru pe care trebuie să îl faci ca individ este să te rogi și să lupți să supraviețuiești. Am mai scris și o mai spun. Credeam în naivitatea noastră că o să mai fie un război mondial ca celelalte două în tranșee, cu gaze, invazii fulger, cu tancurile și bătălii navale pentru o insuliță neînsemnată din Pacific? Mai exista și cealaltă categorie, ahtiată după scenarii științifico-fantastice, care aștepta invazia din alte galaxii ale altor civilizații mult mai avansate sau un război mondial în care se vor arunca cu rachete nucleare până la distrugere ca și când faci floricele de porumb într-un ceaun.

Apariția acestui virus seamănă izbitor cu asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, în 1914, de către studentul Princip sau cu invadarea Poloniei din 1939. Cu această ocazie, recomand tuturor să caute în cărțile de istorie și dacă găsesc ceva să mă anunțe și pe mine referitor la o molimă petrecută în evul mediu sau antichitate cauzată de lilieci sau șerpi. Eu nu am găsit decât marile molime trecute precis în registre. Că a fost vorba de ciumă, holeră sau scorbut, ele sunt acolo la îndemână în manuscrise. Dar o molimă în care omul tușește și dă semne că se sufoca până moare, nu am găsit. Deci, oamenii aceia mâncau în orient tot ce mișcă de la începuturi și abia acum s-a enervat într-o zi liliacul și a refuzat după mii de ani să mai devină supă, sau șarpele friptură. În acest sens au creat chiar animalele un virus prin care s-au răzbunat pentru toți înaintașii lor deveniți hrană.

Dar de ceva timp am refuzat să mai rămân captiv în această realitate apăsătoare și să mă obișnuiesc cu gândul că până o să aruncăm pălăriile în aer și să strigăm victorie, o să mai dureze câțiva ani. Fiecare muritor își caută, în această perioadă, diverse pansamente pentru trup și suflet. Eu l-am găsit pentru amândouă în „Festivalul Național de Teatru”, ediția 2020, ținută online și desfășurat între 22 și 29 noiembrie. Mărturisesc că nu mai găseam timp să urmăresc piesele prezentate în festival. Un regal creat de doctorii sufletelor noastre. Pe 27 noiembrie, navigam prin online, când deodată se aude semnalul de la Facebook care întotdeauna anunță sosirea unui mesaj. Am ajuns să tresărim la fiecare like și mesaj primit, la fel când bătea poștașul în poartă și aducea o scrisoare sau o vedere de sărbători. Când deschid, văd că era un mesaj de la maestrul Mihai Mălaimare. De ce îi spun maestru ? Pentru că în această ramură, absolut genială, care este „Teatrul Masca”, domnia sa este inițiator de drumuri, arhitect, profesor și mă rog, o sumă de delicatese pe care le merită cu prisosință. Deci, din punctul meu de vedere este maestru. Scria sec: „Actorul” după Mircea Dinescu. Deschid pagina și mă așez comod în scaun. Este prima dată când râd și plâng în același timp. Acest spectacol scoate toate sentimentele din tine și te urcă pe o Golgotă a căutării de sine fantastică. Nu sunt critic, sunt doar un om care nu știe să găsească cuvintele adecvate pentru „Actorul”. Păi am voie să spun că m-am regăsit acolo? Am voie să spun că mi-a plăcut la nebunie? Că Mălaimare este mare? Acest spectacol este absolut filosofic, îți arată traseul prin viață, poate al fiecăruia dintre noi, acompaniați de un pian cu Mircea Tiberian, care, în afara de faptul că îmi aduce aminte de copilărie când bunica și mătușa mea îmi cântau, de data aceasta prin partiturile perfect potrivite pentru fiecare stare, te și înalță undeva în niște dimensiuni nebănuite și neștiute de tine până atunci. După ce l-am văzut, l-am revăzut din nou, dar cu pixul în mână și vă împărtășesc și vouă genialitatea textului rostit cu o limbă așa dulce de maestrul Mălaimare.

„ –Bine! Criza mondială de umor face ravagii. Într-un fel, mie mi-e și milă de dumneavoastră. Aici, la teatru, noi ne punem un tricorn pe cap, toată lumea Napoleon în sus, Napoleon în jos. E ceva …, dar să intri în teatru Popescu și să te așezi în scaun Popescu, după două ore să pleci tot Popescu, nu e o afacere. Chiar nu v-ați plictisit să fiți spectator ? Mă uit la dumneavoastră! Oameni serioși, stați așa liniștiți, înțepeniți, timizi unul lângă altul aplaudând vrând, nevrând în final, îndemnându-vă unul pe altul… șșș, șșșttt. Chiar nu vrea nimeni să vină alături de mine, tot figuranți, tot figuranți ? Nu vrea nimeni să iasă în stradă să oprească spectacolul ăsta penibil și periculos ? Să schimbe scenografia, să schimbe distribuția dacă trebuie și trebuie de sus până jos vă spun eu. Am costume de rezervă, am vopsele pentru machiaj, am pianist celebru, am replici celebre. A fi sau a nu .., vă e frică ? De cine ? Aha, n-aveți încredere în sufleur. Adevărul este că nici mie nu-mi prea place. E prea atent la ce îți iese pe gură mai nou, pe telefon, pe mail-uri.

Asta e. Înțeleg că nu vine nimeni, eh? Poate vă e frică de praful ăsta de pe scenă, dar să știți că ăsta nu-i un praf obișnuit. Este un praf din antichitate, este un praf de pe tălpile vestalelor, de pe copitele cailor, de pe pelerinele cavalerilor rătăcitori, de pe …, na, că am luat-o razna. V-am spus eu, trebuie consumat cu măsură, altminteri ai halucinații!“

Actorul, ca și noi pământenii, își joacă propria viață, cu sau fără mască, până la final, luptând și dansând cu destinul în același timp. Un timp nemilos care nu iartă pe nimeni și care ne ia totul, mai puțin amintirile unei vieți trăite, așa cum a știut fiecare. Uneori, privind viața printr-o fereastră al cărui perete nici nu a fost construit încă, dar la care visezi în fiecare clipă că va avea forma ideală pentru tine. Supraviețuiți cu toții în iarna vieții voastre și nu încetați să visați pentru că asta este cheia vieții. La bună vedere și neapărat sănătoși!