CoraZone | Haz de necaz, unul dintre sporturile preferate ale românilor

Din cauza expresiei cu care m-a înzestrat mama natură, s-a întâmplat foarte rar ca cineva să mă suspecteze că aș avea simțul umorului. Adevărul este că ador să fac haz, chiar și atunci când situațiile sunt de necaz, dar nu tragice. Am scris și despre astfel de situații și m-am amuzat mai mult după decât în timpul acțiunii.

Suspectă de crimă

Tocmai ce am ajuns acasă moartă de foame. Cum sunt o gospodină ratată și nu prea obișnuiesc să mănânc acasă, singura soluție era să deschid un borcan cu sfeclă roșie pe care-l țineam în frigider pentru vremuri grele. Am pus borcanul în bucătărie pe o poliță puțin mai înaltă. M-am aplecat să scot din dulapul cu oale (da, oale și tigăi am în exces, că toată lumea mi-a făcut câte un cadou inutil) un cuțit, să deschid borcanul. În acel moment a bătut cineva la ușă. A bătut cam cum bat mascații la 6 dimineața. Eu, cu ditamai cuțitoiul în mână, m-am repezit la ușă și, în trecere, am dat peste borcan. Într-o secundă, de la bust în jos am fost roșie, că toată zeama a curs pe mine. Cu cuțitul în mână, am deschis ușa. Erau doi predicatori, ea și el, cu un maldăr de reviste în brațe. „Ce doriți?”, am întrebat eu arțăgoasă, dată fiind situația. Ăștia s-au uitat la mine cu ochii cât cepele și în momentul următor se buluceau apăsau disperați pe butonul de la lift. Doamna îi striga bărbatului să o ia pe scări, norocul lor că liftul era acolo. Eu, după ei, am deschis ușa de metal de la lift, însă ei au blocat cu spatele ușile. Am realizat cum stă treaba și am vrut să le explic accidentul casnic, mai ales că pe papucul de casă trona o felie de sfeclă. „Nu anunțați poliția că nu am făcut nimic”, le-am strigat eu. Am dedus că nu erau niște predicatori buni, că altfel ar fi stat să-mi explice cum m-aș putea mântui, chiar criminală fiind. Sau să-mi arunce o revistă, să mă documentez singură. M-am întors în casă și am contemplat dezastrul. Am zis să mă apuc de curățenie, dar m-am gândit mai bine și am considerat că ar fi mai bine să las totul așa, în caz că vine poliția. Că dacă fac curat și ăia nimeresc tocmai atunci, când or vedea bluza pusă la înmuiat, dârele de lichid roșu sigur mă aleg cu ceva arest. Am stat așa vreo oră și nimic. Cum puteam să aflu dacă ăștia au sunat la poliție decât de la sursă. Pun mâna pe telefon și sun la poliție. Mă rog, la un amic polițist, la omoruri, care îmi mai dădea informații. Îl întreb dacă s-a raportat vreo crimă la adresa la care locuiesc. El verifică și-mi spune că nu, dar poate trimite un echipaj la adresa respectivă. Și se apucă să mă întrebe de unde știu eu de crimă. Realizez că am intrat într-o belea și mă apuc să-i povestesc ce s-a întâmplat. Încerc să o fac cu cât mai mult umor, dar omul nu reacționa de niciun fel. La final mă întreabă, cu suspiciune, dacă sigur spun adevărul. Mă jur pe toți sfinții, inclusiv cei la care se roagă predicatorii, și văzând că nu reușesc să-l înduplec îi spună să trimită un echipaj, „să nu mai stau în mizeria asta de sfeclă”. Mă pune să-i trimit niște poze și după o oră renunță.

Burlacul maniac

Mă sună săptămâna trecută un amic din Capitală că un prieten de-al lui, bun, descinde în urbe, în Târgu Mureș, și mă roagă să-l ajut, că trebuie să meargă într-o localitate și să-l îndrum și însoțesc. Eu cer niște detalii tehnice și aflu că e divorțat. De trei ori. Mintea mea de muiere a făcut imediat conexiunea: are o hibă, sigur. Că, din descriere, am înțeles că e bogat, deștept, heterosexual și alte calități. Se face ziua. Trebuia să ne întâlnim într-un local și de acolo să mergem unde avea el treabă. Era perfect. Pantofii, luciu, luciu. Mânecile de la cămașă ieșeau regulamentar de sub sacou, mirosea atât de bine că l-aș fi mâncat, fiecare fir de păr era drept, lustruit. Manierat, zâmbet cuceritor, voce puternică, dar plăcută. Am convenit să bem un ceai până ne mai împrietenim. A, înainte a zis să ieșim pe terasă, că pute în interior. Să nu credeți că eram la birtu’ din cartier, ci la un local de lux din buricul târgului. Când i-a adus ceaiul, a studiat 5 minute lingurița. Apoi, a scos o batistă albă, imaculată, și a șters-o. După care a întrebat-o pe ospătară, cu atâta gravitate în glas de parcă se informa despre bomba atomică, dacă apa pentru ceai a fost la 60 de grade. Că dacă a fost clocotită a distrus nu-ș ce la frunze. Aia, fată deșteaptă, a zis că fix 60 de grade erau. Pe mine mă cuprindeau niște presimțiri sumbre. Am plecat. Mașina. Vaai! După cum strălucea am dedus că-i a lui. Îmi deschide portiera și în acel moment era cât pe ce să abandonez. Ce curățenie ca-n farmacie? Farmacia e o mizerie pe lângă mașina ăstuia. Îmi venea să mă pun jos, pe preș, dar și acolo era prea curat, o scamă nu era. Își scoate niște mănuși subțiri, din piele, și le pune și demarăm. „Mie îmi place curățenia”, zice. „Îți place pe dracu, ești obsedat, bolnav cu capu”, zic eu în gând, dar îi zâmbesc a aprobare. În fine, ajungem unde trebuie, vorbește cu cine are de vorbit, se ferește de toate găinațurile de pe uliță, că eram într-un sat, după ce dă mâna cu omul, scoate șervețele umede și se șterge. Mi-am zis că asta nu poate să rămână așa. Văd un magazin și intru. Și-mi cumpăr o pungă de pufuleți, o bag în geantă, mai frecăm menta pe acolo, că nimic nu-i convenea și plecăm. În drum spre mașină am căutat cu disperare o balegă în care să calc, dar nu am găsit decât vreo trei găinați. Iar îmi deschide portiera și-mi recomandă să-mi scutur puțin picioarele, „că-i o mizerie de nedescris în locurile astea”. Nu doar că le scutur, dar îmi dau jos pantofii și-i flutur fix pe pantofii lui. Își pune mănușile, mergem 5 minute și-mi scot pachetul de țigări. „Dacă dorești să fumezi, oprim și fumezi afară. Dar ar fi păcat, că miroși bine și fumul alterează”. „Lasă că nu fumez, mai bine mănânc niște pufuleți”. Și scot punga. M-a privit, de fapt m-a ucis cu privirea, m-ar fi aruncat din mașină. I-am zâmbit și am dat să desfac punga. „Te rog, o să mâncăm în oraș”, m-a implorat el, că și-a dat seama că dacă-mi ordona nu m-aș fi supus. Mi-a spus asta că nu-și permitea să îmi spună că sunt o scroafă mizerabilă, așa cum gândea. M-am jucat vreo câteva minute cu punga, apoi am băgat-o în geantă. A oftat. A oftat de parcă tocmai primise vestea că s-a terminat războiul.

Când am ajuns în oraș, fiecare ne-am prefăcut că am uitat că era în program să luăm masa. Eu îl sun de urgență pe amicul meu. Era ocupat. Peste câteva minute mă sună el, amicul, și-mi spune că tocmai ce a terminat discuția cu maniacul. Care i-a spus că sunt drăguță, dar cam neglijentă. Îl iau la rost pe amic și-l întreb cum naiba a fost în stare să-mi trimită pe cap un asemenea individ. Ne-am amuzat teribil amândoi.

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „CoraZone | Haz de necaz, unul dintre sporturile preferate ale românilor”

📹 Videoblitz 📹
Loading