Corespondență din Anglia | Ajunge! Deschid o breșă în solidaritatea prostiei

Dacă totalitarismul nu a mușcat până acum din cărnița dulce a vestului, e pentru că nu au existat condițiile, circumstanțele propice. Cunosc pe cineva care cu fiecare zi de shielding (ecranare, protejare printr-un scut), se simte emoțional și psihic tot mai rău. Pentru categoria vulnerabilă din punct de vedere medical, izolarea de 12 săptămâni nu s-a sfârșit. Acești oameni sunt protejați nu doar de contactul cu societatea și de contaminarea comunitară, ci și de cei din familie: de cei dragi, cu care împart același acoperiș. E o întreagă procedură de shielding, detaliată în recomandările guvernului. Persoana în jurul căreia se pune un scut – din grijă și dragoste, firește – are tacâmuri și veselă personală, cameră separată și, desigur, pat separat. Din dragoste se păstrează distanța fizică, iar îmbrățișările sunt imaginare, cel mult mimate, trimise prin aer, cu un scâncet. Se recomandă ca aceste persoane să beneficieze de baie separată, iar dacă acest lucru nu este posibil, familia are obligația de a spăla și curăța profund și în adâncime (deep clean) baia, după fiecare folosire, lăsând-o curată ca cristalul, pentru persoana protejată. Dacă familia are vreun animal de casă, probabil, cei protejați cu forța sunt tot timpul cu animalul în brațe, din nevoia de contact fizic cu o ființă vie. Cu pisicile e mai greu, pentru că ele nu stau să fie abuzate prin mângâieri, smotoceli și pupături excesive. Telemunca și arestul la domiciliu cu siguranță au umanizat și mai mult relația om – câine. Am putut observa acest lucru în timpul comunicării audio-video pe timp de telemuncă, cu cel puțin două personaje feminine. La un moment dat, fie le săreau câinii în brațe, fie se duceau să-l ridice pe Bubico, care trebuie că dădea semne că are nevoi afective. Când ajungea Bubico cel englez în poala stăpânei, se răsfăța ca un faun ce nu mai știa de sine.

Doamna de care vă vorbesc a avut o relație apropiată cu soțul, până ce a fost arestată la domiciliu pentru 12 săptămâni. Cel puțin așa resimțea ea: că erau apropiați. Îi plăcea să se laude, să ne povestească despre lucrurile pe care le făcea împreună cu soțul. Nu erau povestiri condimentate erotic, ci de natură cotidiană. Nu știu cum sunt acuma, dar dacă ei îi este atât de rău, nu știu cât de bine le este împreună. Acestor oameni cărora li s-a luat aproape totul, nu li se dă nici măcar certitudinea, garanția libertății la capătul celor 12 săptămâni de arest la domiciliu. S-a scris nu demult prin presă că unii experți-sfetnici medicali ar fi de părere ca această categorie vulnerabilă și cei peste 70 de ani să fie protejați prin shielding până la descoperirea vaccinului sau tratamentului anti-Covid19. Shielding-ul, armă de distrugere a familiilor și relațiilor.

Azi nu m-am putut abține și am trimis întregii echipe un mesaj pe aripi virtuale, de telemuncă, prin care am dat dezinfectantul pentru mâini, pe bază de alcool, jos de pe piedestal. Am descoperit plăcerea de a da șuturi prostiei și frățânelui ei, Exces de Zel. Vreau să exersez minima rezistență față de aberațiile care-mi trec pe lângă ureche și prin ecranul computerului. Sunt din ce în ce mai multe. Trebuie executată prostia, importanța birocraților umflați în pene de noile responsabilități sanitar-igienice pentru protecția angajaților și a instituțiilor. Azi dimineață când am dat click pe mesaj și am văzut posterul cu imaginea unei mâini cu bășici, aparținând unui nefericit care a avut ghinionul să i se aprindă mâna dezinfectată cu alcool, la atingerea unor țevi de metal, am zis basta. Ajunge! Deschid o breșă în solidaritatea prostiei. Nu mai accept grija această afectată, plină de importanță, a oamenilor care se mențin ocupați până la extenuare și leșin, pe seama măsurilor sanitar-igienice, în timp ce Covidul râde isteric de o întreagă planetă. Posterul ne atrăgea atenția să evităm dezinfectantul alcoolic pe care apare semnul și cuvântul inflamabil. Așa că am trimis mesaj: „Eu nu am folosit și nu voi folosi niciun fel de dezinfectant pentru mâini pe bază de alcool. Urmez sfaturile profesorilor de la London School of Reflexology, de pe vremea când am studiat la ei, acum trei ani. Cine dorește să afle mai multe, să mă întrebe personal.” Bang-bang. Dezinfectați-vă câinii și pisicile înainte de culcare. M-am săturat de toată dezinfecția planetară, făcută cu exces de zel.

Toate instituțiile, de la școli, universități și angajatori, se tem să nu fie date în judecată că au periclitat sănătatea angajaților, sau le-au cauzat îmbolnăvirea, ori moartea, din neglijență. Sunt atâtea legi, protocoale și asigurări, încât dacă angajații s-ar pune să moară pe capete, odată întorși la birou, ar sărăci instituțiile și li s-ar distruge reputația. De aceea, angajatorii, organizațiile mari, cu birouri moderne, gen open plan, cu coridoare, scări înguste și lifturi, nu se grăbesc să-și cheme angajații înapoi la birouri. E nevoie ca mai întâi să reorganizeze spațiul clădirilor, ceea ce presupune planning și adaptarea construcției și designului interior la cerința distanțării fizice, care, conform declarațiilor Guvernului, va continua până la descoperirea vaccinului. Poate din luna octombrie, populația ar putea fi vaccinată în masă, sau poate nu se va descoperi niciodată vaccinul. Așa ni s-a spus. Una caldă, una rece, de la o zi la alta. Să-i facă pe oameni să dorească nebunește vaccinul, ca atunci când se va arăta în toată puterea lui, să-i sară în brațe, doar ca să se poată scăpa de shielding și de distanța fizică în societate. În ceea ce privește obligativitatea vaccinului, atunci când va fi, Guvernul britanic nu s-a pronunțat încă.

Încep să descifrez semne (fără să aud voci) că populația planetei, mai mult sau mai puțin, e pregătită pentru coabitarea cu inteligența artificială. Această convivialitate va fi mai ușoară atunci când viața, felul de a fi al oamenilor va începe să se asemene existenței roboților. Nu pot să nu-mi amintesc de serialul Star Trek. Roboții nu au nevoie de contact uman, pot trăi distanțați socio-robotic. Deja s-a statornicit tendința de a purta haine cât mai sport când se iese afară, eleganța este privită suspect, chiorâș, de parcă ar fi o neadaptată la lumea reală. În casă putem să ne îmbrăcăm neglijent, pentru că telemunca nu-ți solicită cochetăria, nici sociabilitatea prezentabilă. Eventual, îmbrăcați civilizat până la brâu, cât să ne prindă ecranul, iar mai jos, în pijamale sau chiloți. Îmi plac profesioniștii care la începutul unei ședințe în regim virtual te roagă, iți cer să-ți activezi video-ul, ca să te vadă la chip. Dar aceștia sunt puțini. Observ o tendință, mai ales la femei, de a rămâne ascunse în spatele unor fotografii, invocând tot felul de pretexte: nu mi-am făcut părul, nu sunt pieptănată, nu mi-am făcut unghiile, sunt în straie de casă, platforma virtuală mă arată bătrână, nu sunt într-o stare bună, etc. Zilele trecute am adus în discuție această eschivare și normalizarea refuzului de a-ți arăta chipul în timpul unei conversații, al unei ședințe, când se discută lucruri și situații complexe, uneori delicate și dificile, unde se iau decizii. Am afirmat că nu este bine să tolerăm ascunderea în spatele unei poze, sau al unor inițiale. Nu se arată respect interlocutorului, nu maximizezi implicarea, sărăcești conversația de detaliile expresivității, creezi obișnuințe proaste. Chiar dacă nu erai în apele tale, când erai la birou, într-un grup, într-o ședință, îți purtai fața. Ți-o asumai. Acum poți să-ți închizi microfonul și camera video în timp ce unii vorbesc, timp în care, din ascundere poți să-ți faci pedichiura. Mi s-a spus că am dreptate, dar realitatea e alta: sunt oameni care se simt rău, sunt într-o stare proastă și nu vor să-și arate fața. Se merge pe înțelegere și încredere.

Ieri nu am recunoscut o profesionistă cu care împărțeam la serviciu biroul, un imens open plan. Locuiește la câteva străzi distanță de mine. Când m-a salutat, am răspuns fără să realizez în primul moment cine e. Nu mai fusese la coafor, la tuns, la vopsit de câteva luni bune. Era îmbrăcată fără niciun farmec. Mai rău ca apa chioară. Câinii ei arătau în schimb minunat. Poate că au dreptate și eu sunt dură.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Corespondență din Anglia | Ajunge! Deschid o breșă în solidaritatea prostiei”

  • În timpul stării de urgență n-am auzit ca vreun adult să întrebe de ce părinții lui (de 65 de ani sau mai mult) sunt considerați incapabili să-și poarte de grijă și să respecte reguli simple de igienă și distanțare fizică.
    N-am auzit nici ca tinerii să se revolte că bunicii lor au liber la ieșit din casă doar două ore pe zi, după care să fie certați de prezentatorii TV că au aglomerat piețele și-au îngroșat cozile la farmacii.
    N-am auzit nici ca vreun psiholog sau psihiatru să vorbească despre traumele sufletești și modificările de comportament induse de izolarea forțată și gândul că, dacă ești pensionar, ești automat inutil, iresponsabil, cetățean de mâna a doua. Cu două săptămâni în urmă i-am auzit totuși spunând, cu jumătate de gură, că singurătatea impusă nu fericește pe nimeni.
    Străbunica unei cunoștințe are 101 ani. Norocul ei e că trăiește la țară. Când îi vin nepoții și strănepoții (obosiți desigur de călătorie), ea se învârte ca un titirez între casă, curte și grădină, gătește, deretică, are grijă de animale. Nu face nimic deosebit, e rutina ei zilnică.
    Pentru orășenii cu vârste primejdioase, care locuiesc în cutiuțele de la bloc, chinul a fost mai mare. Nici în cazul lor nu e nimic deosebit – tortura se reinventează mereu, sub masca grijii pentru aproapele nostru.

  • Incet-incet sclavii vor ajunge sa se indoiasca de religia virusului, or sa inceapa sa-si puna intrebari si vor constata ca toate povestile conspirationiste sunt, din pacate, cat se poate de veridice. Socul va fi imens, putini vor rezista sa nu se arunce de la balcon dar e o trezire necesara umanitatii care, altfel, putea dormi pe vecie in iluzia capitalismului.

  • frumos

Invitații cristoiublog
⚐ Circulă pe net ⚑