Corespondență din Anglia. imortalitate (II), de Yiyun Li (Continuare)

 “Se spune că de acum înainte viețile noastre se vor schimba”, i-a spus nevasta arătându-i cu degetul difuzorul de pe acoperiș.

“Nouă sau veche, viața e aceeași”, i-a răspuns soțul. Și-a dus nevasta în pat și în timp ce făceau dragoste, în plin extaz, din difuzor răsuna o melodie de tip nou, bărbați și femei repetând ca niște papagali un refren fără sfârșit.

Pe un astfel de ritm a fost conceput băiatul lor, în timp ce corul intona cât de minunat, dar cât de minunat e comunismul! Același cântec a fost difuzat în fiecare zi, până când tânăra mamă a început să țină isonul, mângâindu-și cu drag burtica, în timp ce decupa din ziare pozele dictatorului. Îl numim tatăl întregului popor, salvatorul, steaua nordului, soarele epocii de aur. Ca toate celelalte femei ale generației sale, tânăra mămică era analfabetă. Dar, spre deosebire de celelalte, ea se uita la pozele din ziare, păstrându-le pe cele ale dictatorului într-un album. Nu a fost ea cea mai înțeleaptă femeie care a trăit vreodată în orașul nostru? Nicio altă femeie nu se gândise să se zgâiască la fața dictatorului pe tot timpul sarcinii! După cum știți există o vorbă din bătrâni care spune că pe ce-și aruncă gravidele ochii cu poftă, aia le dă Dumnezeu. Cu foarte mulți ani în urmă marea majoritate a gravidelor din orașele țării priveau cu nesaț la o păpușă cu nume de import: Shirley Temple. Zece ani după, toate fețele artiștilor deveniseră populare. Dar la vremea povestirii dictatorul rămăsese singurul superstar cu poză la ziar, așa că tânăra mamă a stat cu ochii pe el de-a lungul tuturor celor zece luni de sarcină.

Băiatul s-a născut într-adevăr cu chipul dictatorului, un miracol pe care la început niciunul dintre noi nu l-a sesizat. În următorii zece ani am evitat însă să ne uităm la el, de frică să nu descoperim că e leit răposatul tată-său. Tată-său fusese un om care a muncit din greu toată viața, care s-a purtat frumos cu vecinii și i-a fost un bun soț nevesti-sii. Nu ne-am putut închipui că ar fi putut să devină unul dintre inamicii abia născutei noastre nații comuniste. Cu toate acestea există martori, o crâșmă întreagă de drojdieri.

Ce l-a ucis a fost un comentariu despre eroi și scroafe. La vremea aceea comunismul era fratele nostru. În țara bădiei, Uniunea Sovietică, femeile erau încurajate să nască cât mai mulți pui de comuniști, care să servească cauza, iar cele care depășeau un anumit număr de nașteri erau declarate eroine. Găsindu-ne pe aceeași cale luminoasă, dictatorul nostru a decis să adopte aceeași politică.

Tânărul dulgher băuse un pic cam mult când i s-a dezlegat limba în fața prietenilor de pahar: „Mame eroine? Scroafa noastră a fătat zece purcei. Nu ar trebui să i se dea o medalie?”
Aia a fost tot, o răutate gratuită la adresa politicii privind natalitatea a dictatorului nostru iubit. Dulgherul a fost executat după un proces public. Numai nevesti-sii i s-a dat voie să asiste, în timp ce noi ne-am ridicat pumnii într-un semn al victoriei poporului, într-o singură voce, care să acopere smiorcăielile văduvei. Încă mai strigam sloganuri când glontele i s-a oprit în frunte. Cât timp trupul i-a fost plimbat pe străzi, am intonat cântece revoluționare. Abia când am răgușit am putut auzi primul țipăt al copilului, ascuțit și dureros, și pentru o secundă parcă ne-a fost greu să ne privim în ochi. Iacătă cum ajunseserăm să ne purtăm cu o mamă și cu copilul ei! Oare nu fusese tată-său unul de-ai noștri?

Ce nu știam era că tot atunci unul dintre înțelepții capitalei fusese aruncat în pușcărie și torturat până își dăduse duhul, după ce prezisese o revoltă populară în caz că dictatorul nu avea să renunțe la un asemenea fel de a face politică. N-am știut nici că la Moscova, într-o întâlnire la nivel înalt cu conducătorul țării tovarășe și prietene, dictatorul ar fi spus că noi nu ne temeam de războaie și de arme nucleare: „N-au decât americanii să se joace de-a aruncarea atomicelor în cap. Avem cinci sute de milioane de cetățeni. Chiar dacă ar ucide jumătate, tot ne mai rămân două sute cincizeci de milioane care mai pot produce alte două sute cincizeci de milioane în câteva secunde.”

Mai târziu, când am ajuns să-i citim inepțiile publicate în ziare, ne-a luat cu călduri. În anii care au urmat ne-am dus zilele cu ochii pe cer, așteptând ca americanii să facă ce ne spusese iubitul conducător, un motiv în plus să ne dovedim curajul și loialitatea.

Băiatul a crescut într-un an cât alții în zece. Mamă-sa a îmbătrânit la fel de repede. După moartea dulgherului, la cererea ei, comitetul revoluționar din orașul nostru i-a oferit un post de măturătoare de străzi. Dis de dimineață, întinși în paturile noastre, ascultam fâșâitul măturii ei. Se trezise văduvă la optsprezece ani, o femeie frumoasă, așa că nu e greu de imaginat că o grămadă de celibatari și-o imaginau în paturile lor. Cu toate acestea niciunul nu a cerut-o de nevastă. Cine să se însoare cu văduva unui contrarevoluționar doar ca să se uite peste umăr toată viața? Ba mai mult, chiar dacă conducătorul nostru iubit spusese că femeile erau egale cu bărbații, în sinea noastră noi tot consideram că văduvele care se gândeau să-și ia alt soț erau niște curve. Opiniile noastre erau împărtășite și de dictator, care atunci când una dintre colaboratoarele sale apropiate a devenit inamic public comentase: „Un bărbat nu-și poate ascunde natura sa reacționară, așa cum nici văduva nu-și poate ascunde râvnele sexuale.”

Tânăra mamă s-a ofilit sub ochii noștri. Fața îi pălise, ochii i se uscaseră. Când băiatul a împlinit zece ani, mamă-sa arăta ca o bunică de șaizeci. Niciun celibatar nu-i mai arunca vreo privire.

Tot atunci s-a declanșat foametea. Înainte de foamete, timp de trei ani, n-am făcut altceva decât să cântăm cântece de preaslăvire a comunismului, promițând să eliberăm clasa muncitoare de pe tot mapamondul. Țăranii și muncitorii nu mai aveau putere să trudească, petrecându-și zilele în râsul-plânsul creației de poeme de tip nou, concurând cu productivitatea record a consacraților poeți proletari. Noi ne strângeam în fiecare zi în piața publică, discutând noi strategii de extindere a directivelor dictatorului. Foametea ne-a prins pe stomacul gol, ascultând la difuzoare cuvintele încurajatoare ale conducătorului iubit. Ne-a recomandat să ne mai facem o gaură la curea ca să ne putem asigura un viitor luminos. Noi ne-am ciuruit curelele. În anul care a urmat dictatorul și-a îmbunătățit discursul: „Scăpați de vrăbii și de șobolani; aceia sunt hoții care au furat mâncarea poporului și au atras foametea asupra noastră.”

(Va urma)

Prima parte, aici:

https://www.cristoiublog.ro/corespondenta-din-anglia-imortalitate-i/