România a câștigat meciul contra Ucrainei cu 3-0, în primul meci al grupei E de la EURO 2024

Corespondență din Anglia. Rugăciuni traduse și în limba comunistă și în limba capitalistă

Pentru octombrie, a fost o zi atât de frumoasă încât am simțit că am furat o rugăciune de la frunze. A trebuit să merg la universitate pentru că sărbătoream oficial Luna Istoriei Negre. Nu înțeleg de ce persoanele de culoare insistă în a-și boteza aducerile aminte sau respingerea aducerilor aminte negre dacă noi, ceilalți, suntem sfătuiți să renunțăm la a mai defini culoarea pielii. Trebuia să merg și pentru că mi-au pus la zid (pe datul cu bună ziua al unui paravan chinezesc) un poem. Ceilalți colegi, mai șmecheri, au trimis lucrări ale unor poeți recunoscuți, mult mai valoroși, de culoare, eu, însă, a trebuit să trimit și un mini-CV, fiind autor. Mare mi-a fost oroarea când mi-am văzut poemul agățat lângă unul al Mayei Angelou, între noi strecurându-se doar propria-mi biografie. Două ore, timp în care colegii noștri din Caraibe au bătut tobele lor exotice pe ritmuri de nu ne pasă, iar o dansatoare cu costum înmuiat în toate disperările solare a tentat ieșirea din nemișcare a audienței, am încercat să subtilizez mini-biografia, care trona mai nesuferită decât o cireașă pe ultima savarină. Nici prin minte nu-mi trecuse că atât de mulți studenți ar putea fi îndrăgostiți de poezie! Ba unii și-au făcut și fotografii în fața paravanului. Misiune mea – patetică. Ca să mă ierte doamna Maya, îi duc și eu vorba mai departe: “E imposibil să te lupți pentru drepturi civile, pentru drepturi egale pentru cei de culoare, fără să iei în considerare poziția albilor. Pentru că egalitatea, respectul, dreptatea sunt ca aerul: toți avem nevoie de aer sau toți am fi morți. Acesta e singurul adevăr.” (Maya Angelou)

Dar de dimineață încă nu știam că voi suspina pentru Jamaica, îmi vedeam încă de drum. Îmi adusesem aminte de tata. “Uită-te pe unde mergi!”. Numai copiii se mai salută cu păsările și cer de mâncare perelor mălăiețe. Noi, îmbătrâniții, măsurăm caldarâmul, adunând cifrele din facturile la lumină, măsurând salariul până la ultimul mic dejun și filmul schimbat pe cină. Frunze scuipate din coșurile piepturilor copacilor putrezeau pe alee. Dar parcă era mai multă carne și mai mult sânge decât le fusese dat. Când am ridicat privirea am văzut că stătea de veghe un merișor. Aruncase după trecători cu ceva nemulțumiri de recoltă. Merișori fuseseră și pe lângă gardurile copilăriei mele, nu departe de peronul gării, vizavi de care locuiam. Le ștergeam funinginea de mâneci și ne erau și gustare și prânz, în zilele în care țineam umbră impiegaților de mișcare. Am copilărit într-o țară comunistă, cu ghiozdan și uniformă apretată. Știați că în capitalism copiii erau folosiți la curățarea hornurilor, pentru că se puteau strecura printre cărămizi? Aveau mânuțele și tălpile arse, iar de bani se bucurau doar stăpânii sau părinții. E drept că cele mai deștepte universități din lume și-au votat domiciliul tot în capitalism, dar numai copiii mai au timp să se uite la cer.

Pentru că s-a dat drumul și celui de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist Chinez și au început să curgă elogii și contra-elogii de toate felurile și în toate limbile, m-am gândit să caut și eu un motiv să mă bucur. Sau nu. Prin 2020 ar fi putut avea loc, cu puțin noroc, cel de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist Român. Bunicul meu a primit o diplomă de comunist de frunte după ce a fost marginalizat o viață întreagă, și numai după ce a fost dat afară din partid. Pentru vociferări. De-aia nu mă pot supăra pe comuniști, nu poartă pică. Președintele chinez, Xi, s-a făcut că nu e de acord cu acțiunea Rusiei în Ucraina dar nici nu s-a dat deoparte, sau de altă parte. Păi ce, scuturatul covoarelor din Hong Kong a fost mers în pețit? Cel puțin ăia din Donbass s-au vrut cu Rusia, căci nu se pot hrăni copii din podcast-urile lui Zelenski, se pot însă încălzi suflete la flacăra gazului rusesc. Și supe. Taiwanezii, pe de altă parte, urlă pe americănește bau-bau.

Cele mai frumoase elogii din congresul chinezilor sunt măștile anti-gripă. Toate la fel. Producție proprie, chinezească, mândrie națională. Totuși, oficialitățile, colțunașii oratori, nu poartă mască. Plebea se asortează cu muțenia. Dacă tot v-am spus câte ceva despre copii, o să vedeți că toate se leagă. Pe când eram la mama fată și la tata băiat deștept, iarna, bunică-mea nu mă lăsa să-mi pun fularul peste gură. Luam scatoalce peste ceafă până se blegea strânsoarea și aluneca pe guleraș. Umezeala fularului era hamac pentru mii de bacterii și de viruși, care se simțeau de parcă ar fi câștigat la loterie concedii în Hawaii. Poate că masca ar putea opri ceva fumuri, dar de bacterii face schimburi aproape nestingherită. Ca să nu mai vorbim de faptul că nici măștile, nici testele de depistare a Covid-ului nu au fost produse în medii aseptice. Am văzut pe timpul pandemiei o grămadă de filmulețe din șoproanele de producție a măștilor. Curios este și faptul că Africa și țările care au renunțat la regimurile de tip închisoare urbană au avut de declarat foarte puține decese, chiar și din alte boli. Civilizații au adunat însă până și moartea căprioarei! Orientul Îndepărtat a rămas de atunci blocat în propria tiranie. Una nocivă până și pentru vrăbii. Fostul prim-ministru al Japoniei, Shinzo Abe, cel asasinat pentru că ar fi făcut parte din secta lunaticilor, cel puțin așa zice lumea, s-a opus măsurilor restrictive. Începuse să spună adevărul, din opoziție de acea dată, după ce a fost forțat să renunțe la putere. L-a găsit însă pistolarul lui John Lennon. Uimitor ce precizie au nebunii ăia de trag în vip-urile care se trezesc vorbind fără fițuici! Japonia, China, Australia și-au tiranizat popoarele, au încercat să le vâre spaima în minți. De ce acolo se tem doar dacă li se arată nuiaua, și în România nu? Pentru că în România, deși foști comuniști, mulți ne-am păstrat mințile libere, apolitice. În alte țări, au apucat de le-au îngenunchiat până și speranța. La acea trezire a Chinei cred că se referea Napoleon, nu la ambițiile de putere ale oligarhiei comuniste, ci la clipa de revoltă a celor călcați în picioare și de împărați, și de așa-ziși proletari.

Chinezii emigrați în America s-au minunat de multe, dar până la înnoirea de generații au purtat tot lozinci concepute de comuniști. Până și înțelepciunea cumpără din bazar carpete cu răpirea din serai. Yiyun Li este o scriitoare născută la Beijing care, plecată în America să studieze medicina, s-a hotărât să rămână și s-a apucat de scris. O să încerc să vă rezum povestirea ei „O mie de ani de rugăciuni binecuvântate.”

O chinezoaică de douăzeci și ceva de ani, emigrată în America, divorțează de soțul adus de-acasă, care se întoarce la Beijing. Tatăl ei, pensionat de la un Institut de cercetare în domeniul aeronauticii, lasă China ca să-și ajute fiica să depășească momentul de răscruce din viața ei. Cât timp lucrase la institut, tatăl n-a putut fi prins la stat de vorbă cu soția sau cu fiica sa, motivând că munca sa era foarte importantă pentru țară, că gândurile i se petreceau cam pe același subiect, și că mai semnase și un act de confidențialitate. Acum venise însă rândul fiicei să fie ursuză și să nu-i răspundă la întrebări, acuzându-l de proastă educație. Bătrânul își găsește alinare în plimbările de dimineață, prin parc, unde îi ține companie o persoană grandioasă, viu colorată, o adevărată doamnă, venită tocmai din Iran. Engleza le e la fel de șubredă, așa că fiecare vorbește pe limba lui: domnul Shi (putea fi și Xi) în chineză, doamna grandioasă în persană. La un moment dat bătrânelul îi spune că în China au o vorbă: „Xiu bai shi ke tong zhou”, adică: e nevoie de o mie de ani de rugăciuni pentru a găsi pe cineva care să împartă barca cu tine. Bătrânelul adaugă și versiunea propriei lui înțelepciuni: e nevoie de trei mii de ani de rugăciuni și căutări pentru a te odihni pe aceeași pernă cu persoana iubită. Până la urmă însă tăticul, care se recomanda drept mare fizician, parte din echipa care a construit prima rachetă chinezească, află că fiica lui nu a fost părăsită de soț, ci că acela a plecat când a aflat de amantlâcul ei cu un român. Tatăl nu e speriat de apariția în poveste a românului, pentru că numai un comunist se poate înțelege, pe deplin, chiar și în glumă, cu un alt comunist. Rămâne totuși intrigat de faptul că deși în conversațiile lor, în limba maternă, fata e rezervată și foarte chinezoaică, în conversațiile, în limba engleză, cu românul, devine volubilă, spontană, parcă un pic prea nerușinată. Fiica îi explică că în fiecare situație joacă un alt rol. Până la urmă și tatăl e făcut de rușine. În tinerețile de institut, pe când lucra în același birou cu un bunic al calculatorului de azi, curtase și el, chiar dacă numai platonic, o domnișoară care se ocupa pe atunci cu colectarea și înserierea cartelelor perforate. Partidul, însă, s-a sesizat și i s-a cerut să recunoască public legătura și să-și facă autocritica în organizația de partid. A refuzat, pentru că ar fi însemnat să piardă respectul soției și al fiicei. Ca urmare a fost degradat, așa că zeci de ani înainte de pensie a cărat lucrările foștilor colegi, care încă mai proiectau rachete, de la birou la seif și viceversa, ocupându-se și de ornarea sălilor de ședință care așteptau cuvânt de la marele Mao. Tot strict confidențial.

Dar chiar și în China pereții au urechi, soția și fiica lui au aflat până la urmă adevărul, s-au îndurat, totuși, de rușinea lui. Bătrânul a fost fugărit de fiică înapoi acasă, dar numai după ce și-a luat rămas bun de la persoana grandioasă, într-o zi de octombrie, frumoasă, în care și doamna și toamna culeseseră frunze, de soare apune, într-un coșuleț.

De multe ori, punând lucruri sub tăcere în limba chineză (sau în oricare altă limbă), poți ajunge să te dumirești, confidențial, în cu totul alte limbi.

YouTube player

 


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *