Crăciunul tăcerii

Liniștea s-a întins acum peste tot. Și stă. Stă și așteaptă. O impresionantă calitate a liniștii este felul în care știe ea să se aștearnă. Când ca o față de masă pentru nuntă, când ca un covor de primit regi și regine, când ca un biet țol peste spinarea vreunei mârțoage zgribulite. Liniștea e altceva decât tăcerea. Unde e liniște, deseori înaintea ei au fost păsări, greieri, bondari sau vreo aripă zbătută de hulub. Tăcerea, în schimb, e legată de veste sau de mărturisire. Tăcerea seamănă întrucâtva cu liniștea dar niciodată ele nu se împacă. Dacă după o viață întreagă de zile și nopți obișnuite, un om află că i se oferă ieșirea din banalitate, tăcerea este atât de stânjenitoare încât ai crede că gata, s-a terminat cu liniștea acelui om.

Acum, în acest decembrie 2020, serbăm primul Crăciun al tăcerii. Colindele se aud pe diverse canale tv sau venind în avalanșe în mesajele conținând mici clipuri. Afară e liniște, în casă e tăcere. Telefoanele sună, făcând tăcerea să semene cu o felie de tort, pusă deoparte, până când schimbul diverselor amabilități se încheie într-un simbolic ciocnet de pahar, odată cu urările finale.

Ideea că treptat va dispărea noțiunea de dor nu mă mai neliniștește. Îmi amintesc ce bizară era senzația când auzeam –  în trenul de întoarcere spre țară – promisiunile de revedere ale celor ce ocazional se cunoșteau și apoi se despărțeau, urmându-și fiecare traseul prestabilit. După ce parcurgeau împreună câțiva kilometri de cale ferată, deveniți companioni de călătorie, își împărțeau cu familiaritate un ziar sau o revistă, ba chiar un măr sau un sanviș. Ca apoi să-și ia rămas bun deși știau că probabilitatea unei revederi ținea mai mult de hazard.
Cum să-ți fie dor de cineva la care te poți uita ca la Gioconda la Luvru, doar de la distanță.

Pe vremuri, în liceu când eram în formația de dansuri populare țin minte că ne apuca repetarea unor pași în curtea școlii, în timpul recreației. Încingeam pe loc o linie de trei sau patru băieți și fete ținându-ne de braț sau de umeri, și, fără muzică, doar pe ”un, doi și!” exersam pașii de ciuleandră, de brâu sau de bugeac. Eram buni dansatori noi ”dovlecarii” de la Mihai Viteazul. Ce bine că pandemia a ocolit anii copilăriei, ai adolescenței, ai tinereții. Toate se potrivesc. Și totul se întâmplă după un mecanismul unui anume ”ceas”. De aceea, poate, înțeleg acum mai mult ca niciodată cât de mare e nevoia de pace sufletească atunci când în locul liniștii, când în locul tihnei, se instalează tăcerea.