Cronica de vineri. Doi țărani din Siliștea Gumești se întâlnesc, după Stalingrad, în Munții Tatra

În acest februarie geros, cu un război care tocmai a prins un ghiocel în cununa vieții, și cu un dezastru umanitar cât o apocalipsă, în Turcia și Siria, nu-mi vine decât să întreb, de ce? Dar, mai ales pentru ce?

Când scriu aceste rânduri, îmi vine în minte chipul bunicului meu dispre mamă, Ion a lui Briceag, născut în 1910 și luat pe front în 1941, când avea 31 de ani, jandarm cu gradul de caporal fost în garda regelui Carol al II-lea. Lăsase în urmă muierea, o fată și întreaga gospodărie pe umerii lor, ca să meargă și să lupte în războaiele altora. Slavă Domnului că bunica a fost femeie cumsecade și cinstită omului său și el, bunicul, când s-a întors de pe front, în `45, n-a găsit în bătătură un pui de neamț. Dumnezeu îi are în grijă pe acești sfinți părinți ai mamei mele.
Acum, bunicul meu, mort în 1988, ar fi avut 113 ani, adică ar fi, dacă ar mai fi, cam cu 6 ani mai mare ca Mihai Șora.

Poate că unora dintre veteranii de război, care mai trăiesc, le pică sub priviri acest text. Dacă nu lor, atunci urmașilor lor. Aceștia își vor aminti cu siguranță ceea ce le povesteau bătrânii lor despre cele îndurate pe front. Așa cum îmi amintesc și eu și îi voi spune și fiului meu despre străbunicul său care a luptat la Cotul Donului, Stepa Calmucă, la câțiva kilometri de cea mai crâncenă bătălie, asaltul Stalingradului, acum Volgograd.

În anii 1941 și 1942 a început Campania din Est, cea mai păguboasă acțiune a celui de-al treilea Reich, când unitățile române luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului, Stepa Calmucă și Stalingrad.

Anul acesta s-au împlinit 80 de ani de la sfârșitul celei mai crunte lupte din sângeroasa istorie a umanității, Bătălia de la Stalingrad, pe 2 februarie 1943. Cu un an în urmă, în 1942, mii soldați ai armatei române și ardeleni din armata ungară piereau la Cotul Donului și în Stepa Calmucă. Acolo era să piară și bunicul meu, a scăpat printr-o minune, dar avea să plătească mai târziu cu bolile și suferințele căpătate. Un ulcer canceros de la nenorocirile pe care le-a mâncat pe acolo. Erau cai înghețați, căzuți în nămeți și ei tăiau cu briceagul sau cu baioneta fâșii din hoitul cailor pe care le țineau în sân alături de bidonul cu apă, la căldură. În sălbăticia satelor din Stepa Calmucă, locuite de cazaci, își făcuseră adăpost, așa îmi povestea tataie Briceag, în bordeiele săpate sub pământ și se înveleau cu coji de semințe de floarea soarelui ca să nu înghețe de frig. Erau îmbrăcați și încălțați în ultimul hal și asta a contribuit în mare măsură la moralul foarte scăzut și într-un final la pierderea bătăliilor. În vreme ce, culmea ironiei, îmi mărturisea un mare general al armatei române, Marin Dragnea, (care a scăpat mutilat de la Stalingrad și s-a întors spun denigratorii și habarniști „călare” pe tancurile sovietice) ostașii români înotau în zloată cu bocancii dați de pomană și cu obielele înghețate, ostașul sovietic purta bocanci din piele, îmblăniți, oferiți de armata Statelor Unite.
În schimb, bunicul își amintea că aveau în dotare puști Mauser, iar ca proiectile mauser patrone, un glonț cu un calibru de 88 mm care cică străpungea chiar și blindajul tancurilor sovietice.

După ce s-a rupt frontul, în 1944, și România a întors armele, cum se spune, războiul l-a purtat înspre casă, dar nu acasă ci tocmai în munții Tatra din Carpații Slovaciei unde însoțea un pluton de prizionieri nemți. Un biet țăran luat de la coarnele plugului, din Siliștea Gumești, a văzut toate grozăviile astea. Nu credea că mai scapă viu.
Acolo, trebuia să predea prizionieri. Cui? Unui consătean, din deal, de pe coastă, lui nea Fănică Armeanca. Scena e teribilă, de film.

-Fane, tu ești, măi băiatule? Da, nea `onele!
S-au strâns în brațe și două lacrimi au căzut ca una pe obrazul unor țărani din Siliștea Gumești, în Munții Tatra!

Noi nu am înțeles atunci, la fel cum nu înțelegem nici acum de partea cui suntem, dar mai ales de partea cui ne așează istoria. Război și iar război. Iar dacă nu ne omorâm noi între noi, o face natura.