Cu istoricul clipei despre năpârlirea presei, războiul din Ucraina, imperii și reașezarea lumii

Timpul lui Ion Cristoiu și timpurile moderne!

Potrivit unui obicei și la un interval de timp numai de mine știut, vorba Maestrului, l-am vizitat zilele trecute pe domnul Ion Cristoiu. La birou, pentru un interviu.
Este înconjurat de cărți, manuscrise, colecții de ziare (despre năpârlirea presei românești din decembrie 1989!), caiete și însemnări. La post, ca întotdeauna, istoricul clipei, dar mai ales scriitorul Ion Cristoiu lucrează, scrie, „bate” la două tastaturi, iar apoi își aruncă privirea, din când în când, pe un ecran imens, curbat, cât o foaie de geam.

În urmă cu ceva ani, tot în cadrul unui interviu pe care mi l-a acordat și căruia i-am pus titul „Timpul lui Ion Cristoiu”, în România Liberă mi se pare,  îmi spunea că nu mai are timp, iar zilele trecute afirma că timpul acordat jurnalistului Ion Cristoiu este tot mai scurt. Ce face scriitorul, publicistul și eseistul Ion Cristoiu cu acest timp rămas? Încearcă să-și desăvârșească proiecte începute, dar nu crede că va reuși vreodată. Acum lucrează la o nouă carte despre evenimentele din decembrie 1989, unde un capitol important este acordat „năpârlirii presei românești” în acele ultime zile ale lui 1989 și ale lui Nicolae Ceaușescu. Pentru că, în momentul în care a trimis la tipar cartea în două volume „Decembrie 1989. Un talmeș balmeș bine regizat”, mai rămăsese cu aproape încă o carte.

„Există un mare pericol și anume acela de a mă apuca din nou de ceva, abandonând proiectele la care lucrez. Spre exemplu, „Istoria literaturi prolecultiste”, pe care am reluat-o la corectat și actualizat și,  la un moment dat, am început să mai adaug ceva la ea; cartea despre Fidel Castro, care era gata, dar de la o completare de câteva rânduri am ajuns să mai scriu cât pentru încă una. Pe mine m-a învățat răposatul D.R. Popescu că orice am început trebuie să termin, să pun punct, altfel nu reușesc să închei nici cartea de proză, nici de istorie literară, nici de eseuri.” Ar trebui să vină un editor care să dea un termen, la data respectivă, musai, trebuie să predați cartea, îi spun eu. „ Așa este-continuă domnia sa- tot timpul ai impresie că nu ai terminat, dar cititorul nu știe că tu mai aveai în cap sau pe hârtie un capitol pe care n-ai apucat să-l integrezi în lucrare.”

Este nemulțumit de ineficiența institutelor de cercetare ai căror angajați, furnicuțele, în loc să se ocupe cu cercetarea, ei scriu eseuri și este nevoit pentru cărțile la care lucrează să facă și munca lor. Una dintre pasiunile Maestrului sunt serialele bune, acum mai ales cele care au ca subiect fascinanta lume arabă, a imperiilor asiatice, a califatelor,  pe care le urmărești în primul rând prin ochiul istoricului.

Sincer, n-am mai văzut un scriitor și jurnalist de geniu dedicat într-atât meseriei, talentat, atent și documentat în ceea ce scrie, om viu în Cetate, în afară de Mihai Eminescu și I.L. Caragiale. Pentru toți cei care-l înjură, dar și pe mine după ce am scris acest text, al treilea este Ion Cristoiu! O lecție de istorie a timpurilor moderne și de morală a presei.

— La începutul fiecărui an, jurnalistul se confruntă cu previziuni. Domnule Ion Cristoiu, în editoriale, pastile video și emisiuni ați pus anul 2023 sub semnul lui Dacă!…
— M-am lecuit să mai fac previziuni. Am trecut printr-o experiență personală, în sensul că am pariat că vom intra în Schengen și nu am intrat. Eram sigur că rușii nu vor intra în Ucraina, dar au intrat, și atunci au fost două experiențe care mi-au confirmat adevărul că în calitate de jurnalist nu e bine să spui niciodată cu certitudine că se va întâmpla una sau alta, pentru că avem de a face cu marile capricii ale Istoriei. Un al doilea motiv: Pamfil Șeicaru în timpul războiului din est avea un comentariu în fiecare zi în Curentul, care era un ziar, culmea, mai pro Antonescu decât Universul lui Stelian Popescu. Revin și spun că foarte multe din editorialele lui Șeicaru nu s-au adeverit. El era convins că Anglia va pierde, iar înainte de dezastrul de la Stalingrad era convins că Rusia este terminată. Nu a fost deloc așa. Mi-am dat seama că avem de a face cu această condiție dramatică a jurnalistului, care este istoricul clipei și care atunci când scrie despre un eveniment în desfășurare, riscă, spunând cum se va desfășura sau se va încheia. De aceea am ales această formulă – Dacă! În anul 2023 nu pot să pariez pe evenimente care se vor întâmpla, orice se poate întâmpla în istorie și, astfel, am folosit acest Dacă! Dacă vom fi admiși în Schengen vor fi niște consecințe, dacă nu vom fi admiși vor fi alte consecințe.

„Una dintre cele mai mari prostii din toate timpurile, tu știi rezultatul, ca istoric, dar de unde știm noi că era inevitabil!”(Ion Cristoiu)

Este o întoarcere a mea la modestia istoricului clipei care niciodată  nu poate să parieze. Istoricii sunt mari escroci și șmecheri, pentru că ei scriu despre lucrurile și evenimentele care s-au întâmplat. S-a prăbușit comunismul, spre exemplu, la vreo 10 ani scrie și istoricul, știe sfârșitul serialului. În acel moment el își adună și convoacă toate argumentele și dovezile și le aranjează în așa fel încât să rezulte din asta că era fatal să cadă comunismul. Atunci, se naște această teză oarecum marxistă, că era fatal ca Napoleon să piardă bătălia de la Waterloo, era fatal să fie Revoluția din 1917, era fatal să fie lovitura de stat.
Eu cred că nu era, dar istoricul, din punctul acesta de vedere, are o situație infinit mai comodă decât a mea, ca jurnalist.

— Maestre, ca scriitor și jurnalist ați fost și sunteți martor al istorie. Ce se întâmplă cu lumea în care trăim?
— Lumea în care trăim? În primul rând, cred că avem un mare noroc, cum spunea Albert Camus, citând un înțelept: Să mă ferească Dumnezeu de epoci interesante!  Noi trăim, eu am trăit o perioadă interesantă, precum ascensiunea și căderea lui Ceaușescu, apoi căderea Comunismului, am prins Mineriadele, am prins o pandemie unică, deocamdadă, în istoria lumii moderne, am prins un război. Poate prind, Doamne ferește!, și un război nuclear… Ceea ce se întâmplă acum, trebuie raportat la istoria recentă.

În 1990, Războiul Rece, care a fost cel de-al treilea război mondial, a fost câștigat de americani, nu de Occident. Au fost două super puteri, iar lumea era împărțită în două. Uniunea Sovietică avea o coaliție și aliați. Unii direcți, cum erau cei din lagărul socialist și alți indirecți, cum erau cei din lumea a treia. Aveau în toate țările occidentale partide comuniste puternice care reprezentau punctul de vedere al Moscovei. Partea cealaltă a lumii era condusă de SUA, care aveau în subordine Occidentul de astăzi, țările care fac parte din Uniunea Europeană și țări marionetă. Acest război s-a încheiat cu victoria indiscutabilă a Americii. În acel moment crucial, în 1990, lumea a intrat sub stăpânirea exclusivă a SUA pe fondul prăbușirii fostei Uniuni Sovietice. După prăbușirea URSS a urmat o prăbușire a Rusiei și atunci, pentru prima dată în istorie – nici în antichitate nu a fost un imperiu care să domine toată lumea (Imperiul Roman nu era singurul, mai era și Imperiul Persan)- lumea a fost dominată de o singură forță. Dar, istoria nu suportă un imperiu. Profitând de această situație, Statele Unite chiar și-au făcut de cap, au „rezolvat” Iugoslavia, apoi Serbia, au intrat în Irak și Afganistan.

„Această preocupare a mea pentru imperiile trecute vine și din nevoia mea de a dovedi cititorilor că totul este trecător.” (Ion Cristoiu)

Să nu uităm că toate aceste intervenții au beneficiat de complicitatea Rusiei lui Boris Elțîn; China încă se pregătea, și atunci s-a creat la nivelul Statelor Unite și poate și în mentalitatea americanilor ideea că noi suntem Stăpânii Lumii și facem ce vrem. Încetul cu încetul, rolul de jandarm mondial a început să coste pe plan intern Statele Unite. Stau foarte prost cu infrastructura, lucrările publice sunt catastrofale. A venit Donald Trump care a pus America pe primul loc. America se ocupa până la Trump de Lume, să facă ordine acolo și acolo, dar asta i-a costat mult. În același timp, în mod inevitabil, au început să crească alte imperii: China, încetul cu încetul, Rusia și-a revenit din punct de vedere militar, a apărut India, și a apărut, foarte important, pretenția Uniunii Europene de a se constitui într-un bloc, de a fi și ea Jucător. Războiul din Ucraina (un război prin intermediari între Statele Unite și nu numai Rusia, ci și restul lumii) este forma violentă a acestei nevoi de lume – mult timp polară- a unui imperiu care vrea în continuare să domine. Din experiența mea, nu va domina. Sigur,  vorbim poate de 100 de ani, nu vorbim de ziua de mâine. Nici marile imperii roman, bizantin, persan, sirian, otoman, nici califatele nu au reușit să domine lumea, niciodată în istorie, mai mult de o anumită perioadă de timp.

Noi, de fapt, avem un război deschis, dar pe lângă acest război, al patrulea război mondial, pe termen lung, constă în reașezarea lumii. Deocamdată, principala victimă este Europa, din punctul acesta de vedere avem deja un imperiu care dispare și anume Uniunea Europeană. Așa se explică de ce nu se rezolvă acest conflict. Poate nu Uniunea Eupopeană, dar e clar că Germania dispare. Va ajunge la nivelul României. Nu pot să-mi explic ce se întâmplă cu Germania. Atâtea ezitări, trimitem, nu trimitem arme. O forță, o putere imperialistă care a declanșat două războaie mondiale,  care din 1939 a stăpânit aproape toată Europa, iar acum, prin acest cancelar…

Probabil că undeva ea este putredă și atunci o văd precum Constantinopolul înainte de cucerirea lui de către Mahomed. Mulți spun că, de fapt, Germania este o țară ocupată. Probabil că serviciul ei, BND (Serviciul Federal de Informații) este infiltrat de CIA până la portarul de la sediu.

Lumea nu înțelege. Până la declanșarea acestui război, globalismul, chiar și progresismul ne-au vârât în cap în 1990 că în lumea de azi, lumea globală, nu mai contează pământul, o bucată de pământ, nu mai contează suveranitatea, vezi situația din Kosovo. S-a spus că lumea fiind globală nu mai contează nici granițele. Deodată, au revenit în Europa și în lume tezele de ev mediu, tezele de formare a națiunilor, vorbindu-se despre suveranitate și independență. Dacă le-am fi spus noi eram considerați naționaliști și învechiți.

Cu riscul de a enerva pe mulți eu întreb: De ce nu se renunță la bucata aia de pământ? Rușii au câștigat 20%, sigur că au încălcat dreptul internațional, dar istoria lucrează pe 10, 20, 50 de ani de acum încolo. A mă crampona, a ține o lume întreagă în alertă, a distruge o țară precum Ucraina pentru cei 20% …

Această înverșunare, pentru acești 20% poate să ducă inevitabil la un război nuclear, pentru că Rusia nu are cum să plece de acolo, decât dacă la Moscova ar avea loc o lovitură de stat. Chiar și Aleksei Anatolievici Navalnîi dacă ar ajunge președinte nu ar putea să dea înapoi, după tot acest efort. Este limpede, însă, că războiul este un motiv de reașezare a lumii, și avem clar dovada: nu mai există Uniunea Europeană, nu mai avem motorul german și francez. Să nu uităm că acest război nu a fost pornit de America împotriva Rusiei prin intermediul Ucrainei, ci împotriva Uniunii Europene. Pentru că ne aflăm într-o perioadă în care Uniunea voia armată proprie, și-a făcut un ministru de externe propriu, delegații ale UE mergeau în China fără să se țină cont de acordul Statelor Unite. Acum, de fapt, Occidentul european a devenit a cincea roată la căruța Americii. Din păcate, la ora actuală,  nu avem niciun Napoleon în Europa și, ghinion, la conducerea țărilor au venit acum personaje precum Macron, Scholz, cum le spun eu- semințe prăjite!

— Domnule Cristoiu, dar ce s-a întâmplat cu Rusia după prăbușirea comunismului, ce se întâmplă acum cu Rusia?
— Rusia a avut un ghinion istoric. A venit un ageamiu care a fost Mihail Gorbaciov, care a sacrificat Uniunea Sovietică de dragul publicității lui și a nevestei, apoi a venit Boris Elțîn cu escapadele sale bahice. Toate acestea au creat impresia Americii că Rusia este terminată. Imaginați-vă dacă Rusia lui Putin era Rusia din timpul intervenției în Iugoslavia, Irak.. nu mai mergea! O mare problemă a Americii, a  Occidentului este faptul că nu citesc literatură rusă. Ca dovadă, o ecranizare după Război și Pace făcută de americani este o catastrofă, ei nu înțeleg nimic. Ei văd acolo pe unul care o iubește pe una și un altul care-l împușcă pe un altul. Cam la atât se limitează gândirea lor. Pe când, dacă filmul îl face un rus este cu totul altceva. Revin, Rusia a fost umilită, iar conflictul de acum putea fi evitat prin bătutul cu pumnul în masa lui Zelenski, ca să nu mai persecute minoritatea rusă, pentru că așa a fost – noi, românii din Ucraina suntem mici copii.  Când ai de-a face cu o mare putere trebuie să ții cont și de preocupările ei. Până la declanșarea conflictului, pe la Moscova s-au perindat o sumedenie de șefi de stat și de guvern. Oamenii aceștia au stat de vorbă cu Putin, chiar n-au înțeles ce vrea el?

Ai un vecin care zbiară în fiecare zi. Te duci la el și-l întrebi ce are, ce vrea. Problema este că și Franța, Germania, America și-au zis că-i o țară slabă, e Rusia din timpul lui Elțîn. Ei, uite că n-au reușit s-o înfrângă. De aici a pornit totul, de la o apreciere. Se putea rezolva altfel, se puteau găsi soluții. Inițial, în acordul de la Minsk așa se prevedea legat de Donbas. Se transforma Ucraina într-o republică federală, cu state care își păstrau dependența, cu excepția dependenței de extern. Atunci se rezolva și problema minorității ruse din est care este majoritară în acea zonă, dar și chestiunea NATO.

IMG_3644

IMG_3649

— Domnule Ion Cristoiu, de ce războiul de pe teritoriul Ucrainei este unul convențional, în secolul 21. Cu puști, pistoale, tunuri, tancuri, mai lipsea cavaleria cu steaguri. De ce nu unul cibernetic, informatic, modern?
— Sunt două cauze. Rusia se păstrează pentru adevăratul război. Ea nu a  aruncat în joc nimic din armamentul ei modern,  de la sateliți și până la tehnologii de ultimă generație. Pe termen lung acolo s-au făcut niște calcule, iar statul rus este un stat cu o memorie mare, nu ca cel ucrainean. Deci, are memorie indiferent cine vine în fruntea Rusiei că ar fi un Lenin sau altcineva. Să nu uităm că bolșevicii n-au făcut altceva decât să preia obsesia de Măreața Rusie. Nu este nicio ruptură din punct de vedere al politicii externe între Rusia țaristă și Rusia sovietică. Stalin n-a făcut altceva decât să îndeplinească visul lui Petru cel Mare: Rusia, o superputere! Asta este o cauză și sunt sigur că Rusia se păstrează.

O altă cauză este aceea că Rusia nu este angajată militar. Noi, de fiecare dată când judecăm ceea ce se întâmplă pe front, după cei 20%, noi judecăm, mă rog, presa noastră de doi lei, la fel ca cea occidentală, nu realizează un aspect: narațiunea oficială în Rusia – și așa și este- spune că noi nu suntem într-un război. Un război presupune să mobilizezi un milon de oameni, și-i mănânci pe ucraineni. Ruși îi imită pe americani în sensul că – noi avem acolo niște operațiuni, cu trupe de mercenari, nu suntem angajați într-un război ca marele război pentru apărarea patriei.

O a treia cauză este acest aspect de suprafață al adevăratului război,  care este cel economic, psihologic. Pe de o parte, America pariază pe următorul fapt: cu cât se lungește mai mult războiul, cu atât Rusia este mai epuizată, cedează sau moare Putin. Pe de altă parte, Rusia, China și celelate țări gândesc pe termen lung, mai trec câteva luni și alte câteva luni și în timpul acesta adevăratul război va fi pierdut de Occident. Calculele Moscovei, mă refer la războiul adevărat, sunt pe termen lung. O să vedem, iată că Uniunea Europeană se face vraiște, iată că Occidentul este tot mai dependent de Statele Unite, decât a fost vreodată. Cred că ăsta este și scopul Rusiei, venea un actor important – Uniunea Europeană-, dar în momentul în care Occidentul european a devenit biela-manivela Americii, discuți acum, de la egal la egal cu America. Dar, cea mai mare diversiune și manipulare mediatică este faptul că Rusia ar fi vrut să cucerească Ucraina.

Obiectivul Federației Ruse au fost cei 20%! Adică, apărarea, luarea prin anexare a unui teritoriu unde majoritatea este rusă. Ai observat că rușii se retrag de acolo de unde nu sunt majoritari. Ideea că se pregătește o contraofensivă în primăvară e absurdă, adică vor ieși cu pușca rușii ca să se apere de ruși?

La marele război pentru apărarea patriei s-a întâmplat în felul următor. De ce a fost foarte ușoară contraofensiva, tăvălugul acela care a plecat de la Stalingrad și s-a oprit la Berlin? Stalin a avut nevoie de un anumit timp ca să mute industria militară în Urali, iar când s-a pornit tăvălugul rusesc de la Marea Nordului la Marea Caspică, pe 1.000 de kilometri, Rusia a aruncat în joc sute de mii de tancuri, care erau fabricate între timp. Te întreb și-i întreb pe cititori, pornește Ucraina o ofensivă, pe baza promisiunilor Germaniei? Rusia avea și are la dispoziție forță umană și tehnologie creată de ea. Le-a fost ușor și din alt motiv. Nemții au cucerit, nu au anexat, este un aspect foarte important. Cu excepția Ucrainei care a fost atunci de partea Germaniei – mă miră de ce a mai rămas în Uniunea Sovietică!-  germanii nu s-au implementat. În acest teritoriu de 20% nu se crează o nouă realitate, se crează o realitate rusească. Nimeni nu-și dă seama de asta. În fiecare zi care trece, se instalează o autoritate rusească în fiecare oraș, vin colaboratori, funcționari. De aceea contraofensiva a funcționat, pentru că în fiecare localitate erau ruși care așteptau să fie eliberați. Așa și în Mariupol și alte orașe, oamenii așteaptă să fie eliberați! De cine, că sunt ruși acolo, majoritari! De ucraineni? Ce să le facă, să-i spânzure, așa cum au făcut-o și până acum? De aceea Rusia are acest interes de a păstra 20% din teritoriul ucrainean.

Ion Cristoiu: „Nu există în istoria mondială a jurnalismului un asemenea moment rușinos precum năpârlirea presei din decembrie 1989!”

— Domnule Ion Cristoiu, ca să isprăvim acest subiect, să ne oprim și la presă. Cum este tratat acest subiect de către presa românească? Fătucele și guguștiucii care s-au calificat la locul de muncă, au și ele/ei o pregătire?
— Nu. Avem un exemplu de decădere a presei române, nu în tratarea subiectului Rusia, ci a subiectului Austria/Schengen. Eu întotdeauna am urât în presă fenomenul patriotard. Nimeni nu l-a criticat pe Ceaușescu înainte de 22 decembrie, după această dată toți au început să-l critice.

— Asta, apropo de năpârlilea presei de care vorbiți întotdeauna…
— Fundamental era să-l critici atunci. Este vorba de așa numita libertate cu voie de la stăpânire. Așa și cu Austria. Acum, orice pițifelnic, orice coțofană sau fătucă încep să scrie. Ei nu scriu comentarii, fac analogii și comparații puerile. Cum a fost Putin așa este acum cancelarul Austriei, sau cancelarul a luat locul lui Putin. Nu s-a schimbat nimic, este o presă leneșă la modul absolut, care a renunțat de mult la ideea de presă. Avem o presă care nici măcar propagandă nu mai este în stare să facă.

Nu trăiește rău, din punctul acesta de vedere, nicio televiziune nu dispare peste noapte, nu moare, dar în același timp, experiența mea cu zeci de redacții îmi spune că sunt niște proști. Nu, serios, chiar sunt proști! Au ajuns în presă oameni fără pic de talent jurnalistic și care nu întrunesc nici măcar o cerință minimă, curiozitatea! Toți dau copy-paste, nu mai există atmosferă de redacție, stau acasă sau pe ture, au un număr de știri de făcut, preiau informațiile și știrile de acolo și de dincolo. Am rămas uluit cum o știre falsă de dimineață este preluată de un ziar/televiziune, noaptea la 24:00 de o fătucă care a intrat în tură! Păi nu a dat nimeni până acum, zice ea! Dau niște titluri care se potrivesc, pentru că au o listă de titluri fiecare! Apoi, s-au dus acasă, liniștiți, după ce au ieșit din tură. Nu mai există nimic pe cont propriu, cercetare, anchetă. Dar văd că supraviețuiesc, sunt încă bani mulți pe piață!

„Învățătura mea din toate timpurile: Știrea oficială este cap de știre. Dar să vedem ce se ascunde dincolo de ea, care sunt dedesubturile! Acum nu se mai întreabă nimeni!”(Ion Cristoiu)

— Ce se întâmplă cu  România, maestre, acum?
— Tot ceea ce se întâmplă rău în România de acum își are originea în decembrie 1989. Justiția și dezastrul justiției își au originea în procesul soților Ceaușescu. Am comparat acest moment și asta o spun în premieră acum, trecerea presei din epocă de la dictatura antonesciană la venirea rușilor, după 23 august, și transformarea presei noastre din decembrie 1989.
Nu există în istoria mondială a presei un asemenea moment rușinos precum năpârlirea presei din decembrie 1989.

Să le luăm pe rând. Avem cele două mari cotidiene- Curentul și Universul, suntem pe 23 august 1944. A avut loc lovitura de stat, iar la ora 22:00 se difuza mesajul regelui la radio. Ziarele se antedatau, adică, ziarul care a apărut în 23 august după amiază, era datat 24 august. Ele erau distribuite în București, apoi cu trenul ajungeau în țară a doua zi dimineața. Dacă te uiți la cele două ziare te întrebi, domnule, dar lovitura de stat nu a avut loc, totuși, aseară? Apoi, avem ziarele, edițiile, de pe 25 august care au fost publicate în după-amiază lui 24 august. Cele două ziare pe care le-am pomenit au avut la dispoziție toată dimineața de 24 august. Cu toate acestea nu vei întâlni la nici unul titluri de genul: Dictatorul Antonescu, criminalul, etc.,  mareșalul fiind deja preluat de comuniști. Niciunul din ele nu-și toarnă cenușă în cap, nu-l înjură pe Antonescu. Repet, au avut la dispoziție o jumătate de noapte și de zi, de la ora 22:00 și până dimineața, apoi până la ora 14:00 când au trimis ultima pagina. Și-au dat seama, știau deja că partida este pierdută pentru Antonescu. Dacă te uiți dincoace, nu-ți vine să crezi!

Avem două ziare emblematice, Scânteia și Scânteia Tineretului. Ele au apărut în dimineața de 22 decembrie, normal, cu reflectarea mitingului din 21 decembrie. Poporul, Ceaușescu, România, împliniri mărețe etc.

N-au apucat bine să se vândă ziarele de dimineață și,  la ora 14 și ceva,  ele …năpârlesc! Nu există așa ceva! Nu numai că fac ediții speciale unde scriu că Poporul a Învins, ci fac ediții speciale anti Ceaușescu, culmea aceeași oameni! Așa ceva nu există nicăieri, atât de repede.  V-am spus mai devreme, dincolo, ceilați au avut la dispoziție o jumătate de zi, dar au avut totuși bun simț, gazetărește vorbind. Nu-l înjurau pe cel pe care, atenție, nu l-au lăudat. Antonescu nu a avut parte de cultul personalității așa cum a avut Ceaușescu. Este inadmisibil ca aceeași tipi care până azi dimineață au scris și au semnat că Ceaușescu e mare- nici unul dintre ei nu a avut o străfulgerare morală și să zică …eu nu semnez… – toți s-au grăbit să-l scuipe pe Ceaușescu pe care, repet, îl pupau dimineață. Toți se grăbesc (Informația Bucureștiului devine Libertatea), toate redacțiile, să ajungă la televiziune și să spună că au trecut de partea poporului. Aceeași chestie este prezentă și astăzi, nu-și respectă semnătura. Nu au această conștiință, totuși nu poți să semnez orice rahat! Scânteia, transformată în Scânteia Poporului vreo câteva numere, a fost chiar sinistră, jegoasă anunțând încă de pe 24 decembrie un serial despre cum a mințit propaganda ceaușistă poporul, adică EI, cei de la Scânteia!

— Anul trecut, tot la un interviu cu dumneavoastră îmi spuneați că pentru fotoliul de la Cotroceni sunt la încălzire două personaje, Kovesi și Geoană. Rămân la start?
— Sunt mai mulți acum, Hellvig, șeful SRI din câte am urmărit eu se pregătește, Ciucă rămâne deocamdată favoritul lui Johannis, depinde acum și de destinul lui Johannis. Sunt aproape sigur acum că principalul candidat și cel care va câștiga nu va fi dintr-un partid politic. Va fi, probabil, ceva de genul Daniel Morar sau Kovesi, dar nu dintr-un partid politic. Alegerile  prezidențiale vor avea de suferit dacă nu vor fi separate de parlamentare, pentru că întreaga campanie va fi dominată de acestea, pe televiziuni, în mediul online, etc. Dacă sunt separat, totul se va concentra pe președinte și probabil că se va declanșa cunoscuta emoție!

„Această preocupare a mea pentru imperiile trecute vine și din nevoia mea de a dovedi cititorilor că totul este trecător.” (Ion Cristoiu)