Pentru Marin Preda viața era ca o pradă asupra căreia trebuie să te repezi, cu care e musai să te confrunți, să-i smulgi puțin câte puțin din secrete, să încerci s-o supui și să învingi piedicile pe care ți le pune în cale, să ajungi într-un final să te bucuri de reușită. A ta asupra vieții. Dar era și un prilej de cunoaștere și de conviețuire. De coabitare cu viața, oricât de paradoxal ar suna. A răspunde provocărilor vieții nu înseamnă a îngenunchea viața, ci a încheia un bun și profitabil compromis. Ea te lasă să-i ciupești mici piese de puzzle, iar tu construiești cu ele marea țesătură și încrengătură de bune și de rele care te definește pe tine ca persoană. Savurezi fiecare mică victorie și aștepți tensionat o nouă probă de curaj sau de răbdare. Noi, oamenii, suntem însă nu numai vânători, ci și vânat. Așa că și noi, la rândul nostru, va trebui să venim cu ofranda și să achităm nota de plată.
Marin Preda a trăit într-o epocă tristă pentru cultură și creație – era nu numai părerea lui, ci și a multor oameni de cultură de la acea vreme, obligați de regim să se încadreze în anumite tipare prevăzute de cerințele epocii. Și totuși, cât de tristă ni se pare viața acum, privind retrospectiv și constatând cum detestații comuniști le asiguraseră scriitorilor și oamenilor de cultură condiții de creație la care astăzi nu putem decât să visăm. Cultura și accesul la aceasta sunt tratate astăzi ca un virus. Și, întrucât mai toate virusurile ne sunt dușmane, nu pot avea decât o singură soartă: aceea de a fi combătute, înlăturate, evitate. Au existat vremuri grele pentru omenire, secolul care a trecut a fost înscris în istorie ca unul dintre cele mai sângeroase. Dar a fost și unul în care, cel puțin pentru o mare parte a omenirii, preț de mai multe decenii a stăpânit pacea. Ce-i drept, una glacială, în condițiile încălzirii globale, dar fără prea mare vărsare de sânge.
Mulți pretind că acele măceluri numite „conflicte (armate)” ar fi servit la descărcarea energiilor uriașe acumulate de omul rămas în fond vânător, care nu-și poate folosi altfel dinamismul debordant. Firește că urmează să te întrebi ce s-a ales de acele forțe clocotind pe interior în aceste ultime decenii de relaxare. Mai ales că vezi în jur oameni din ce în ce mai vlăguiți, unii apatici, alții de-a dreptul agresivi. Unde și-au pierdut unii energia și ce au de gând ceilalți să facă cu ea?
Neavând cont pe rețelele de „socializare” – lucru pentru care mă felicit încă o dată –, nu am prins, firește, mai nimic din tumultul din spatele cortinelor. Dar mi-au ajuns la ureche tot mai multe gemete ale acelora care nu mai suportau socializarea și își răreau contactele virtuale din cauza măcelurilor desfășurate minut de minut. Provocate de oameni a căror singură preocupare pare să fie aceea de a sta la pândă și de a-și surprinde un adversar oarecare „pe picior greșit”. Nu contează dacă persoana le este complet necunoscută – ei vânează fiecare cuvânt și virgulă și se reped hămesiți asupra prăzii, devorând-o. Cu ce scop? Ca să-și dobândească dreptul de a avea dreptate. De a ieși în evidență. De a deține adevărul absolut. Deși „victimele” susțin ele însele că nu se află în posesia acestuia. Fiindcă cei care-și sacrifică timpul și-și consumă energia comunicându-și gândurile o fac tocmai pentru că se află în căutarea adevărului și cer ajutor – nu lovituri – de la cei cărora li se adresează. Ei știu că doar viața este aceea aflată în posesia adevărului. Și atunci? Cu cine se războiesc „eroii” noștri?
Vremurile de restriște trăite de oameni ca Marin Preda au fost depășite prin… cultură. Cultura i-a unit și i-a făcut să reziste. Vremurile noastre, ne conferă libertatea de a deveni inculți. Conform statisticilor, consumul de carte a scăzut simțitor, 90% dintre persoane nu mai simt nevoia cititului. Tragica situație nu este valabilă doar pentru România. Câtă opoziție s-a întâmpinat la închiderea școlilor, a târgurilor de carte, a muzeelor, bibliotecilor sau a altor întruniri și evenimente culturale și cât s-a vociferat la suspendarea zborurilor sau croazierelor, a acelor ucigași legali ai mediului, la interzicerea plimbărilor prin mall-uri, a distracțiilor din cluburi sau a invadării stadioanelor? Un om de cultură nu poate nici măcar să viseze la un număr de fani cât de cât apropiat de cele întâlnite pe stadioane. Cine suferă mai mult în pandemie? Pierderile cui se cer despăgubite? Cine are mai mare nevoie de ajutor?
Știința și tehnologia au propulsat societatea, iar cultura și educația colectivităților le-au facilitat menirea – câteodată chiar și pe a unora dintre decidenți. „Erudiția” inexistentă afișată de mulți dintre cei aflați la putere, cu sau fără voia noastră, creează o mare problemă. Din păcate, acea problemă începe să prindă tot mai mult contur și în restul societății. Fiindcă oamenii au încetat treptat să mai vâneze cărțile sau cultura și preferă să ia urma banilor și a cultelor de tot felul, de la cel al averilor și până la acela al personalității. Ca de obicei, s-au căutat și aici vinovații și se pare că unii i-au și găsit: emigranții. Susțin asta, din păcate, chiar oameni cu carte și cu pretenții la premii cu renume. Ca și când cei veniți de pe tărâmuri îndepărtate ar face-o cu scopul exclusiv de a ne distruge nouă, „civilizaților”, cultura (!), și nu noi am fi aceea care ne complăcem în ignoranță.
Dacă virusul nu ar fi fost corona, ci cultura, cine știe cât de bine și de rapid ar fi funcționat izolarea, carantina și eradicarea acestuia. Există virusuri slabe și virusuri extrem de virulente. Virusuri care se lasă doborâte încă de la primele încercări de a aborda o nouă ființă, dar și virusuri care nu se lasă până nu pun stăpânire pe acestea pentru tot restul vieții. Care mor odată cu gazdele și renasc din cenușa acestora odată cu urmașii lor. Din păcate, virusul cultură nu este la fel de contagios ca altele, un handicap de care tot noi, oamenii, ne facem vinovați. Altminteri am fi putut organiza încă de mult – din dorința de a rezista sugrumării culturii – petreceri-cultură așa cum procedăm acum cu petrecerile-Covid.
Cu timpul am căzut pradă cultului banilor și puterii. Unde ne sunt valorile spirituale acumulate de-a lungul mileniilor și unde sunt instituțiile cu rolul sacru de a le proteja, comunica și transmite mai departe? Unde sunt cunoștințele variate și temeinice și care este nivelul de dezvoltare intelectuală la care s-a ajuns? Ce face intelectualitatea cu valorile asimilate? Cui le transmite mai departe și mai ales cum? Cât de mare este distanțarea dintre oamenii de cultură și cei simpli? Cum să mai poată virusul cultură să se transmită de la unii la alții de la o astfel de depărtare? Așa izolați cum suntem, fiecare în bula sa și cu echipamentul de protecție impenetrabil, cu greu am putea progresa pe drumul culturii.
Ce putem face împotriva întunecimii minții? Din păcate, și calea spiritualității se clatină la fel de mult, și tot din vina proprie. Nu oamenii care provin din alte culturi și religii ne perturbă omagiile aduse divinității, venerația, respectul, rugăciunile și actele rituale străvechi, ci tot noi, prin apucături și obiceiuri meschine, imorale, prin omagiile aduse bunurilor materiale și luxului inutil, prin idolatrie și cultul personalității. Nu banii ar trebui să confere putere, ci cunoașterea.
Tot mai multe grupări devin active, pe alocuri chiar fanatice și agresive, cerându-ne să ne apărăm ofensiv cultura și civilizația în fața hoardelor de invadatori care vor să ni le distrugă. Numai că tot nu știm exact ce și față de cine trebuie să apărăm. Ce să facă cu cultura noastră acei oameni care mărșăluiesc luni întregi pe marginea drumurilor cu copiii în brațe sau își riscă viața lor și a familiilor pe valuri, în niște ambarcațiuni de jucărie? Cum ar putea ei să ne-o fure sau să ne-o distrugă? Se insinuează că a-i primi și accepta printre noi ar fi un semn de slăbiciune și de libertate exagerate, pe care ei le-ar exploata de îndată, distrugându-ne. Mai putem gândi astfel în secolul al XXI-lea? Tot astfel de grupări susțin cu alte ocazii că istoria ne-a dovedit că la confruntările dintre două sau mai multe culturi s-ar fi impus mereu cea superioară. Și atunci? De ce ne temem?
Oare este nevoie ca o cultură adevărată să se apere cu săbii și topoare, cu puști, mitraliere, tunuri, arme atomice? Cu ridicări de garduri, cu încapsulare? O cultură adevărată ar trebui să fie aceea care impresionează, atrage, trezește curiozitatea, setea de cunoaștere, oferă sprijin și consolare. De mult prea multe ori ne-am repezit în bătălii, războaie și cruciade de tot felul, să apărăm niște culturi care… nu erau decât culte: al personalității, urii, discriminării, înapoierii, întunecimii minții. Pierderile au fost imense. De ambele părți. În momentul în care se începe discuția despre un Dumnezeu al nostru și unul al lor, am pierdut cu toții din start. Acela în care credem nu poate fi decât unul singur, indiferent câte denumiri i-am da noi oamenii.
De-abia atunci când dăm semne de slăbiciune ne putem numi „oameni”. Și a-ți păstra omenia și principiile, indiferent de comportamentul adversarului, nu este un semn de slăbiciune, ci de tărie sufletească. Recurgerea la arme și răspunsul cu aceeași monedă vin din incultură. Nu cu „dinte pentru dinte” și nici „ochi pentru ochi” formăm limbajul prin care putem comunica. Și nici „a întoarce și celălalt obraz” nu ne ajută. În orice caz, nu înainte de a fi pătruns sensul. Puternic este acela care știe că adversarul său este mai slab decât el, știe că îl poate nimici oricând, dar nu o face. Iar adversarul nici măcar nu are habar de toate astea. Există un semn mai edificator pentru omenie?
Lasă un răspuns