La izbucnirea războiului din fosta Iugoslavie, conduceam ziarul Cotidianul. Proprietar era regretatul Ion Raţiu. Fiul acestuia, Nicolae Raţiu, avea firmă la Londra, chiar pe Oxford Street.
Din primele zile ale bombardamentelor NATO, m-am situat de partea sîrbilor. Mă îndemnase la asta credinţa, însuşită din istorie, că un popor mic are totdeauna dreptate cînd înfruntă un imperiu în numele independenţei. Sîrbii fuseseră atacaţi de cea mai puternică coaliţie militară de pe glob: NATO. Aveau o lungă şi celebră tradiţie a confruntării sinucigaşe cu imperii hrănite de orgoliul universalităţii: cel otoman, cel hitlerist, cel sovietic. Ştiau că vor pierde. Ştiau însă că luptau pentru o cauză dreaptă. Kosovo le aparţinea. Şi cei care scoseseră primii sabia fuseseră albanezii. Marile Puteri hotărîseră altfel. Că sîrbii şi nu kosovarii sînt responsabili. Pentru asta, Marile Puteri nu se sfiiseră să pună la cale uriaşe şi incredibile diversiuni mediatice. Atunci acestea erau doar o bănuială. Acum sînt o certitudine.
În România, presa liberă şi independentă se supunea eternei legi a oportunismului dâmboviţean. Regimul Constantinescu se afla în plinătatea tăriei sale. Şi ziarele, televiziunile, intrate la noul Stăpîn, după ce-l sictiriseră pe celălalt, se năpustiseră să-i toace pe bieţii sîrbi.
Pe vremuri, dacă ar fi fost o presă liberă şi independentă în Principatele Române, mai mult ca sigur ea ar fi cîntat măreţia şi dreptatea Imperiului Otoman. Imperiul Otoman al anului 1999 era Imperiul American. Nu era de mirare că presa liberă şi independentă a anului 1999 se situase rapid de partea lui.
Urăsc regula unanimităţii. Mersul înainte al omenirii are ca motor controversa, confruntarea, fie şi de idei. Unde toată lumea gîndeşte şi spune la fel, dar mai ales unde părerea diferită e tratată drept eretică, se instalează stagnarea.
În contextul odelor înălţate zilnic bravelor oşti NATO, pornite în cruciadă împotriva Monstrului Miloşevici, pentru a-i ocroti pe bieţii kosovari, ca aceştia să pună mai departe bombe şi să dea foc caselor sîrbeşti, m-am încăpăţînat să ţin cu Belgradul.
În ţară, mi-a adus cuvenita porţie de înjurături şi, mai ales, de etichetări: comunist, securist, omul lui Miloşevici etc.
În afară am devenit interesant. Nu eram singurul gazetar din Europa care nu se entuziasmase la bombardarea Belgradului. Mai erau şi alţii. Cu sîrbii, mai marii NATO rezolvaseră uşor. Îi bombardaseră pînă îi văzuse îngenuncheaţi. Cu noi, gazetarii, era mai greu. N-aveau avioane şi rachete de croazieră pentru a ne lovi stiloul.
1 2
2 comentarii pentru articolul „Cum a vrut NATO să mă reeduce și n-a reușit (1)”