Cum am fost eu în Biroul Oval

6. Veveriţa instruită de Secret Service

Posesorii aparatelor de fotografiat şi-au găsit repede consolarea. Pe peluză s-a ivit o veveriţă. O veveriţă pur şi simplu e un chilipir pentru un fotograf amator. O veveriţă pe peluza Casei Albe e însă un chilipir senzaţional. Iar dacă ea se produce cu puţin timp înainte ca preşedintele ţării tale să fie primit de preşedintele american, chilipirul nu mai e chilipir. E o lovitură! Uşor de înţeles, în aceste condiţii, freamătul stîrnit printre noi de ivirea ţopăitoarei năbădăioase. De îndată, aparatele de fotografiat s-au năpustit asupra ei. S-o mănînce, nu alta! Ar fi vrut s-o filmeze şi camerele de luat vederi. Numai că ele nu se puteau mişca neam de pe stativ. Trebuiau să fie pe fază la sosirea lui Ion Iliescu. Printre reporteriţe a trecut un freamăt devastator, ca şuierul crivăţului printr-o pădure încă verde. Inima feminină, superba inimă feminină, bătea ritmic sub crusta de masculinitate cerută de meserie. Toate persoanele de sex opus au simţit nevoia unor exclamaţii menite a exprima cît mai convingător duioşia. Spre deosebire de militarul de la uşă, veveriţa nu urma să-l întîmpine pe preşedintele român. Instruită de către Secret Service pentru astfel de împrejurări, ea a stat pe peluză pînă cînd fotografii amatori şi-au terminat filmul, iar reporteriţele, rezerva strategică de Ah-uri! După care, întorcîndu-ne fundul, a şters-o. Gata să vină pe peluză la un alt nou moment istoric: pentru alt preşedinte şi pentru alţi gazetari.

Ne-am întors la oile noastre. Sau, mai precis, la coloana de automobile negre care tocmai atunci înainta pe alee. Militarul de la uşă a mai bătut o dată din călcîie, ca şi cum ar fi vrut să se scuture de purici, s-a răsucit ca un arc slobozit dintr-un pix rupt în două, şi, cu o plecăciune de supus al Măritului Padişah, a deschis uşa. Între timp, pe o altă uşă, cea a unei maşini cu steaguri, deschisă şi ea de-un ins cu mişcări ţepene, a coborît preşedintele nostru. Aparatele de fotografiat au turbat de atîta ţăcănit, reporterii transmisiilor în direct au zis care mai de care ce le-a trecut prin cap, cameramanii şi-au înfipt ochiul în fundul camerelor de luat vederi. Americanii nici n-au tresărit măcar. Unul dintre ei sta mai departe tolănit într-un soi de şezlong. Cu ochelarii săi negri, cu aerul său plictisit, părea un viligiaturist ieşit de unul singur pe o plajă românească recent privatizată. Sus, pe clădire, dulgherii se opriseră din bocănit. Nu din respect faţă de un moment istoric. Nu. Se uitau la steagul de pe bordul maşinii, întrebîndu-se dacă e al Thailandei sau al Republicii Togo. După un timp şi-au reluat bocănitul. Căzuseră de acord că e steagul unui cazino din Las Vegas!

După un gol de evenimente, în care m-am tot dat la o parte să treacă, unul după altul, funcţionari ai Casei Albe, cu snopuri de legitimaţii la gît, militarul a dat din nou semn că iese cineva. Maşinile şi-au trezit motoarele. Lunetiştii de pe clădirile vecine au sticlit suficient de ameninţător puştile iar bătrînica ne-a ameninţat din nou cu bastonul.

Din clădire a ieşit, urmat de un cîrd – acelaşi care-l însoţise la intrare – Ion Iliescu.
Vesel nevoie mare.
S-au dat stării preşedintelui fel de fel de interpretări:

• că era vesel, deoarece George W. Bush îl lăudase (cei de la publicaţiile pro prezidenţiale);
• că, dimpotrivă, era vesel, deoarece scăpase doar cu o chelfăneală.

La cîte făcuse se aştepta ca George W. Bush să-i ardă una (cei de la publicaţiile anti-prezidenţiale).
Eu nu eram nici de la publicaţiile pro, nici anti.
Nu eram, de fapt, de la nici o publicaţie.

Pagini: 1 2