Drept pentru care, am fost suficient de obiectiv, zicîndu-mi:
era vesel, deoarece îi deschisese uşa militarul din Gardă. De la Biroul Oval pînă la ieşire se gîndise cu groază că nu ştia cum se deschide.
Şi n-avea curaj să întrebe pe nici unul dintre americanii din jur.
Rămînînd mai departe vesel, preşedintele a coborît sprinten treptele şi s-a îndreptat spre presa românească şi americană.
A vorbit amîndurora, deşi presa americană nu dăduse semn că ar muri de dor dacă s-ar întîmpla aşa ceva.
Nu mai ţin minte ce ne-a zis preşedintele despre ce i-a zis George W. Bush.
I-am dat crezare.
Oricum, n-am fi putut verifica, deoarece George W. Bush nu ieşise să-l conducă. S-or fi gîndit că Ion Iliescu o nimeri şi singur ieşirea. Că doar, după cum ştia el din Rapoartele CIA, făcuse o facultate.
După ce şi-a încheiat Discursul, Ion Iliescu a luat-o spre maşină.
Spre maşinile lor au luat-o şi cei care-l însoţeau.
Noi, în schimb, am luat-o spre poartă.
Privind cu jind la hamburgherii purtaţi ca pe nişte trofee de război de cei întorşi din oraş. Ne-am oprit o clipă să vedem dacă lucrătorii de la banc vor reuşi să taie perfect scîndura pe care tocmai o torturau, am dat înapoi ecusoanele, şi am ieşit în stradă.
Poarta s-a închis definitiv în urma noastră.
Eram dincolo de zăbrelele care apără mult-rîvnita peluză de la Casa Albă.
Eram din nou oameni obişnuiţi.
(Va continua)
(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)
Pagini: 1 2
Lasă un răspuns