Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Cuvinte și prejudecăți

Nu se știe care a fost cuvântul prim și nici dacă a fost doar un simplu hazard anatomic sau a luat naștere dintr-o necesitate. El a marcat, însă, punctul de cotitură în relațiile interumane. Rolul principal al cuvintelor a devenit acela de a-i face pe vorbitori (mai) înțeleși. De a susține eforturile mimicii și pe cele ale gesticii și de a comunica altora ceea ce se dorea de la ei. Sau de a le interpreta acestora doleanțele. Rând pe rând s-au născut noi cuvinte, unele aspre și dure ca bolovanii ce se rostogoleau pe pante sau zburau din catapulte, altele mai moi și mai delicate, menite să exprime tandrețea și afecțiunea dintre cei ce se doreau aproape. Oricum la începuturi oamenii își erau aproape, nu în ultimul rând din motive de supraviețuire.

Pe măsură ce semenii au evoluat și numărul lor a crescut, s-a introdus și diversificarea. A apărut separarea bunurilor, a activităților, a dorințelor dar și a sentimentelor. O mulțime de cerințe noi au fost rezolvate prin… și mai multe cuvinte. Și pe măsură ce teritoriul cucerit se extindea, pe măsură ce individul își admira eul în oglinzi tot mai felurite, cuvintele au început să se adapteze fluctuațiilor individuale și celor colective. Nu mai era suficient un singur termen pentru a exprima o stare sufletească, fiindcă nici sufletele nu mai erau aceleași. Evoluaseră și ele și se înstrăinaseră.

Rând pe rând, au apărut și dispărut limbajuri și poligloți capabili să le stăpânească și să se descurce în acea harababură lingvistică ce construise cândva „turnul Babel”. S-a trecut apoi la fabricarea de măști și la crearea de roluri. La ferecarea gândurilor, emoțiilor și sentimentelor și la practicarea jocului imposturii și al ipocriziei, împinse uneori și pe alocuri la extrem. Viața „cuvântătoarelor” a început să fie din ce în ce mai grea, purtatul și schimbatul măștilor s-a transformat în artă. Arta de a nu-și divulga intențiile, de a nu lăsa gândurile pradă cititorilor de suflete, de a nu mai comunica adevărul, ci doar ceea ce se impunea în fiecare moment.

Același popor, aceeași națiune vorbește nu doar diverse dialecte, ci folosește cuvinte cu înțelesuri și intonații diferite ale aceleiași limbi. Unele sunt rezervate oamenilor de rând, altele celor sus-puși și experților de tot felul; unele sunt destinate musafirilor, altele intrușilor ce se cer cuceriți sau respinși, de la caz la caz; unele îmbracă politețea bine jucată, altele ura ascunsă sau divulgată pe șleau. Se construiește un nou Babel. Sperăm să nu fim prinși sub dărâmături. Deja nu ne mai înțelegem unii pe și cu alții, deși pretindem că – și tehnic vorbind așa și este – vorbim aceeași limbă. Se mutilează cuvinte și se schilodesc fraze, se construiesc complexe din frânturi provenite din limbi diferite, toate cu scopul de a defini mai bine grupul și persoana și de a-i separa de rest.

Între timp a intervenit și tehnologia, care ne scutește de corvoada memorării cuvintelor. O fac roboții pentru noi, la nevoie le și inventează. Clar, prețul abandonării vorbirii și al însușirii muțeniei tehnice este unul pe măsură. Teoretic, pierdem din sfera privată, dar cine mai vrea să dețină o astfel de sferă în era globalizării? În vremuri în care găsești tot ce dorești, fără vreun efort de vorbire, scos la vânzare pe internet. De la obiecte la parteneri de viață, de zi, de noapte, de-o oră etc., fiecăruia după toane. Ce secrete se mai cer păzite, atunci când ni se citesc și gândurile și ni se oferă oricum totul pe tavă doar prin atingerea unui ecran? Viața a devenit infinit mai facilă și, prin urmare, păstratul tainelor și al datelor personale nu-și mai are rostul.

Ne înarmăm, în schimb, cu prejudecăți, pentru orice eventualitate. Prin urmare, înainte ca o persoană să-și dovedească nevinovăția, rămâne culpabilă și e tratată ca atare: cu suspiciune, aversiune, ba chiar cu ură. În funcție de curenții actuali aflați în circulație. Inventăm noi cuvinte sau doar înțelesuri, pentru a rezolva probleme inexistente sau a abate atenția de la cele reale. Nu doar comunismul a fost un simplu cuvânt, un nume de cod, o parolă, ci și multe altele, precum democrație, libertate, drepturile omului, egalitate in drepturi, integrare, corectitudine politică. Ca și becisnicia feminizării cuvintelor sau neutralizării limbajului, chipurile în sprijinul egalității între sexe și genuri. Ca și când ar conta dacă cineva e definit ca fiind polițist, polițistă sau ofițer de poliție, atâta vreme cât nu se întâmplă nimic altceva pentru a șterge adevăratele diferențe dintre sexe și genuri, care persistă. Și nu se întâmplă nimic.

Ne agățăm de prejudecăți ca de un colac de salvare. Cu cât oamenilor le merge mai bine, cu atât se tem mai mult. Mai cu seamă de amenințarea străinilor. Cel mai mult se tem aceia care, nu cu mult timp în urmă, se aflaseră ei înșiși în tabăra victimelor. Acum își protejează puținele cuceriri de eventualii invadatori, ca și cum ar fi vorba de viață și de moarte și țipă cât pot de tare: Vor să ne ia țara!; Doar refugiații creștini sunt bineveniți; Această țară este țara noastră, nu este pentru toată lumea și nici nu poate fi la dispoziția tuturor. Uitați au fost dramaticii ani 1956, 1968 sau 1980. Până și 1989 a alunecat undeva în depărtare, scufundându-se în uitare. Cu sau fără Cortina de Fier, lumea și-a păstrat răceala.

Cum să ignori puterea unor asemenea cuvinte? Eu însămi m-am surprins nutrind astfel de gânduri. De pildă, atunci când consideram că doar primitivismului emigranților se datorează groapa de gunoi, care devenise aleea pietonală, și care, până nu demult, era una dintre cele mai frumoase străzi comerciale din Viena. Poate că așa si era. Dar la un moment dat am văzut munții de gunoi din plastic care ne sufocă mările și oceanele și formează un colosal al optulea continent. Și atunci mi-am spus cu regret: „Am greșit. E imposibil ca refugiații economici să posede atât de mult. Vina revine acelora care nu se mai satură. Acelora care produc gunoiul și nu sunt obligați să procedeze mai prudent. Ce mult mi-ar plăcea sa le pot vârî totul pe gât!”

Cu altă ocazie, mi-a fost si mai rușine. Mă aflam în metrou, în drum spre casă. Când trenul s-a oprit în stație, s-a urcat un tânăr bărbat și s-a așezat pe singurul scaun liber, cel de lângă mine. Nimeni din jurul meu nu l-a băgat în seamă, așa adânciți cum erau cu toții în frecatul telefoanelor mobile. Bărbatul arăta străin, exotic, suficient cât să poată fi clasat imediat ca „unul din afară”. Nu ar fi fost singurul străin din metroul aglomerat, în care străinii reprezintă, de fapt, majoritatea. Și totuși, ieșea oarecum în evidență. Purta părul lung și o barbă neagră și deasă, care îi acopereau chipul aproape în întregime. Și un rucsac bombat, pe care și l-a înfipt între picioarele lungi, sub scaunul pe care ședea. Și niște pantaloni de bumbac cu model de camuflaj, ca militarii. Pe deasupra capului se arcuiau niște căști mari. M-am cam neliniștit și am alunecat puțin mai încolo, spre geam. Am încremenit când l-am văzut întinzându-se după bagaj și a început să scormonească. Mi-am ținut răsuflarea, fără să vreau. În gând, mă resemnasem deja și începusem să-mi iau rămas-bun de la toate. O clipă mai târziu am răsuflat ușurată, văzând ce ținea în mâini: o carte. Dar ușurarea mi-a fost de scurtă durată. Tocmai îmi trecuse prin minte că ar putea fi Cartea Sfântă. M-am uitat chiorâș la paginile cărții. Scrisul îmi era familiar. Iar limba era germana. Tânărul bărbat străin făcea ceva neobișnuit: citea o carte într-o limbă locală. Un roman. Dacă nici ăsta nu e un motiv să roșești…

Ceva asemănător mi s-a întâmplat cu peste două decenii în urmă, pe când mă aflam cu familia în vacanță în România, țara multor copii fără copilărie. Era la câțiva ani de la așa-zisa „revoluție”, multe lucruri scăpaseră de sub control. Printre acestea se aflau și mulți, foarte mulți copii ai străzii. O lume întreagă aflase de existența lor, mulți se zbăteau să le vină în ajutor, puține ajutoare ajungeau la destinație. Am fost și noi, familia mea și cu mine, „preveniți” de cunoscuți să nu exagerăm cu milosteniile atunci când suntem luați cu asalt de copiii cerșetori, deoarece se știa prea bine că acei copii sunt dependenți de tot felul de substanțe dăunătoare sănătății, prin urmare le-am fi făcut mai mult rău decât bine. Am rezistat o perioadă mâinilor mici ce ni se întindeau, până într-o bună zi când o pereche de ochi s-a înfipt în ai noștri, țintuindu-ne locului. Din privirile lui răzbătea o suferință mută, care ne-a făcut să cedăm. Am ridicat resemnați din umeri și i-am întins echivalentul a cinci euro. Băiatul, de zece ani, a făcut stânga-împrejur și s-a făcut nevăzut. Deja îl vedeam cu ochii minții adulmecând aurolac dintr-o pungă de plastic. Ne-am continuat plimbarea prin centrul localității și peste zece minute l-am reîntâlnit. Stătea chircit pe marginea trotuarului, cu un ziar desfășurat în praful drumului, iar pe ziar se afla o pâine. Într-o mână ținea un codru de pâine, în cealaltă o bucată de salam. Mânca de parcă se băteau lupii la gura lui. Când și-a ridicat privirile, ne-a recunoscut și ne-a zâmbit cu ochi strălucitori. A așezat pâinea pe ziar și cu mâna murdară a scos ceva din buzunarul la fel de murdar al pantalonilor. Ne-a prezentat mândru câteva monede. Era restul cumpărăturilor proaspăt făcute. Fericit ne-a spus: „Cu ăștia îmi cumpăr mai târziu o înghețată!” Nicicând nu ne-a fost mai multă rușine ca atunci. Cine ne dădea nouă dreptul să-i judecăm pe alții și, mai ales, să-i aruncăm pe toți într-o oală?

Și acum îmi mai dau lacrimile când scriu aceste rânduri. Mi-ar fi plăcut să aflu ce s-a ales din puștiul, obligat de soartă, să colinde străzile unei țări într-o lume mai mult decât nedreaptă. Mi-ar fi plăcut să dispun de suficiente mijloace financiare pentru a-i sprijini pașii. Dar pe atunci ne aflam și noi, ca mulți emigranți, în fața unui nou început, zbătându-ne să ne ridicăm de pe jos. Soarta băiatului din Ardeal îmi va rămâne pentru totdeauna o enigmă. Și ca el sunt încă mulți nevinovați. Spre care ne-am putea îndrepta cu toții privirile și cărora le-am putea întinde o mână.

Cuvintele. Bine alese sau înșirate la întâmplare. De cele mai multe ori nu suntem conștienți de avalanșa de reacții pe care o pot declanșa. Îmi aduc aminte de o astfel de întâmplare, în aparență banală, o discuție cotidiană, așa cum le avem cu toții de nenumărate ori. Una dintre secretare plecase în concediu. Printre multiplele sarcini pe care le avea se afla și aceea de a trimite prin poștă materiale pentru recoltări de probe biologice la diverse spitale din țară. Cea care-i ținea locul era suprasolicitată cu dublul sarcinilor. Astfel că n-am ezitat și am expediat eu însămi materialele atunci când comenzile se înmulțiseră. Peste câteva zile mi s-a adresat prin telefon una dintre destinatare, care-mi reproșa întârzierea pachetului. O verificare din partea mea m-a obligat să-mi exprim, la rândul meu, indignarea în fața reclamației nefondate. După ceva tevatură, în care adrenalina și ofuscarea creșteau de ambele părți, s-a putut stabili că pachetul ajunsese la timp la destinație, fusese însă blocat undeva, întrucât noile norme de calitate ale instituției respective cereau o anume consemnare în biletul de transfer, amănunt pe care eu, firește, nu-l cunoșteam, nefăcând parte din atribuțiile mele. Dorisem doar să preiau o sarcină de pe umerii unei angajate îngropate în prea multe! Explicația mea nu a interesat-o – pe bună dreptate – câtuși de puțin pe interlocutoare, care și-a continuat șuvoiul reproșurilor. În cele din urmă, atunci când totul amenința să degenereze – în birourile vecine trăgeau mulți colegi cu urechea, intrigați și gata să-mi sară în ajutor –, am exclamat pe neașteptate: „Știți ceva? Vă rog să-mi acceptați scuzele! Îmi pare nespus de rău!” La capătul firului s-a făcut un moment liniște. Cu vădită surprindere în voce am fost întrebată: „Cum adică? Pentru ce vă cereți scuze?” (Între timp de cealaltă parte fusese găsit „vinovatul” în persoana portarului, care uitase să întrebe ce și cum.) I-am răspuns calm: „Pentru că îmi dau seama că în ochii dv. sunt vinovată. Nu știu exact de ce, dar dacă dv. sunteți convinsă de asta, atunci așa trebuie să fie.” Răspunsul ei – „Atunci e bine!” –, urmat de închiderea telefonului m-a deranjat nu doar pe mine, ci și pe martorii fără voie ai neobișnuitului spectacol, care au început la rândul lor să-mi reproșeze cedarea. Mărturisesc că în noaptea care a urmat acelor cuvinte nu am putut dormi. Însă, a doua zi, la ora opt fix, cum am intrat pe ușa biroului, a sunat telefonul. Era exact cauza insomniei mele, care dorea la rândul ei să-și ceară scuze.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Cuvinte și prejudecăți”

  • Ati ales din nou o tema nu doar interesanta, dar si foarte importanta.
    Daca oamenii si-ar da seama cât de puternic actioneaza cuvintele asupra noastra, daca si-ar controla limbajul, lumea asta ar fi ceva mai buna. Si nu doar cuvintele vorbite, ci si cele scrise.

  • cuvintele se exprima prin superpozitii.

    unele cuvinte sint patria Nemiscarii, iar altele se nasc din Nemiscare, in patria Miscarii.

    mai intai cuvintele din Cer si abia dupaia cele de pe Pamant, ca un efect al primelor, ca o coborare pe taramul Miscarii al cuvintelor deja nascute in inima noastra.

    insa…
    unele cuvinte sint patria Nemiscarii, iar altele si au rinduit din Miscare propria patrie, secerind legatura ombilicala intre Cer si Pamant.
    in patria cuvintelor-pamant, a cuvintelor seci, misuna oameni care tind sa-si faca din Pamant propria imparatie.

    cuvintele se exprima prin superpozitii.
    unele izvorasc din Minte, altele din Inima. si cum Mintea e patria Punerii la Indoiala, intre cei care folosesc limbile Mintii poate fi doar indoiala.

    prejudecatile sint efecte, felul in care ne judecam e cauza, iar felul in care ne judecam e un efect al faptului ca judecam.
    bibliotecile care conteaza sint aninate pe peretii Inimii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *