Dan Hăulică – s-a dovedit creanga de aur în relaţia noastră cu lumea

Vorbesc despre Dan Hăulică la trecut. Dispăruse brusc din chenarul unor evenimente pe care, cu sau fără ştirea lui, le patrona. Deoarece acolo unde venea el locul din capul mesei era ocupat. Arareori am văzut persoane atât de pricepute în a-şi alege subiectele pe care, tratându-le, să nu poată fi mişcat de pe soclu. De s-ar fi întâmplat, mă gândesc, să fie comentator sportiv, chiar şi atunci puteam avea în el omul de conspectat în arta reperelor. De se decidea pentru fotbal, pot afirma că nici n-ar fi băgat în seamă pedepsirea de la 11 metri. Loviturile libere din afara careului, da. Și ştiţi de ce? De dragul aşteptării unei „foglia secca”. Ori şuturile din foarfecă, direct în poartă. Ori cornerele. În speranţa unui gol direct din colţ. Între Oblemenco şi Ronaldinho, l-ar fi preferat, vă asigur, pe cel din urmă.

Am început să colaborăm ceva mai târziu, când atribuţiile mele mă aduceau în preajmă-i. Dar îl conspectam demult. Fiţi siguri, cu dicţionarul în mână. Altfel, mai bine încercam altceva.

Îmi amintesc episodul „Monumentul Eminescu”. Mulajul exista, formal urma a fi decis amplasamentul în Cişmigiu. Variantele, cele două, au fost aduse la cunoştinţă publică. Opţiunea urma să intervină: aici, spre Bulevard, cam pe unde se află astăzi ceasul-catarg, ori mai încolo, sub zidurile cu aer de cetate, în lumina de fiecare vară a castanilor, în imediata vecinătate a păunilor, lebedelor albe şi negre, a raţelor chinezeşti. A intervenit Hăulică în „Contemporanul” acelor ani. Fiecare rând, un șrapnel. Trăgea din toate direcţiile. A fost băgat în seamă şi aprobat. Clar, nu avea nimic cu sculptorul, apreciat în epocă. Un artist al timpului său, reuşise un comportament notabil într-un anotimp când greşelile altora te promovau în rang. Comanda primită îi oferea o şansă să evadeze spre altceva. S-a dus spre trecut. Statuile paşoptiştilor, de succes cândva, ieşeau din perimetru. A început un transplant, privind peste umăr. Atitudinea seniorală a lui Lorenzo de Medici arată falnic la el în casă, nu în ogrăzi de împrumut. Transplant nereuşit.

L-am urmărit pe Hăulică, profesorul, în toga lămuritoare a artelor pornite din mâinile lui Giotto, cu ambiţia de a prinde ora de somn sub „Păsările” lui Brâncuşi. Ascultasem, în deceniul de dinainte, un an întreg expuneri din acelaşi gen proxim, avându-i ca protagonişti pe Ion Frunzetti, Petru Comarnescu, Eugen Schileru. Mă pregătisem, fără s-o ştiu, pentru ce avea să urmeze la Televiziune sub aripa de înger numită Hăulică.

Revista „Secolul XX” pe care a codus-o s-a dovedit un examen de capacitate trecut cu brio. O ceată de voinici cu pistol la cingătoare şi merinde de drum lung reuşeau, preţ de decenii, să planteze pe Calea Victoriei şi prin rafturi de bibliotecă la unii dintre noi, tot felul de minuni – castani comestibili, rodii, arbori de cocos, migdali şi, din când în când, în alternanţă, parcele de bambus, platani chiar. Uşor n-a fost. Dar cine ne-a spus nouă, cine ne-a dat asigurări că vegetaţia tropicală creşte uşor în ghivece de Bucureşti?

Domnul Hăulică avea să ne rămână baci până la adânci bătrâneţi. S-a dovedit creanga de aur în relaţia noastră cu lumea. Dar, mai ales, paznicul de valori ale locului, fructe dulci şi sfinte la care cine a încercat să se uite cruciş a trebuit să bată în retragere la incidenţa cu privirile lui declanşatoare de scântei. L-am ascultat în atâtea rânduri în diversele-i calităţi: critic de artă, academician, ambasador la UNESCO şi la Uniunea Latină. De fiecare dată, sclipitor. Căpăta ceva agresiv şi dizolvant când credea că subiecţi nevăzuţi îi luau aerul, zvârlind cu nedreptate în bronzul statuilor din Pantheonul Naţional. Mai ales la Academie, ritualul acestor bătălii în care se angaja, victorioase înainte de a ieşi din casă, căpăta fast şi demnitate prin calmul argumentaţiei, prin inimitabile conexiuni în cultura noastră şi a altor naţii, pe care un spirit enciclopedic unanim recunoscut le avea tot timpul la îndemână.

Făcea bine ţinuta lui voievodală la marile reuniuni ori în saloanele de artă din care, aveai certitudini, făcea parte ca om al casei, chemat să calce pe covor roşu şi să binecuvânteze microfoanele de aur în aşteptare.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii