România a câștigat meciul contra Ucrainei cu 3-0, în primul meci al grupei E de la EURO 2024

De ce am ales Siria?

Nu am ales-o; de fapt, m-a ales ea: mă oripilează nedreptatea, sub oricare dintre formele ei de manifestare, răutatea, aruncarea pretextului, mai ales a pretextului politic, în ochiul cetățeanului, până la orbirea acestuia; înlocuirea valorilor umane cu non valori, cântatul în cor, deși corul urlă după o partitură în care prea multe note sunt false.
Mă oripilează să îl tot văd pe împărat – oricare ar fi el – umblând gol (ca în poveste – mai știți?) în timp ce mulțimea leșinată îi admiră inexistența hainelor noi!

Când o mână de entuziaști a scris Declarația Universală a Drepturilor Omului nu a făcut-o – vreau să cred eu ! – din motive ascunse, nici ca drepturile celor puțini, o dată declarate egale cu ele, să devină apoi mai tari decât drepturile celor mulți, ci din convingerea că toți oamenii se nasc, într-adevăr, liberi şi egali în demnitate şi drepturi. Se nasc așa – teoretic vorbind – pentru o viață.

Și totuși, nu cum se nasc ei devine problema, ci cum sunt lăsați să trăiască. Sau să moară. Pentru că există un adevăr ce nu poate fi schimbat: toți oamenii, indiferent cum s-ar fi purtat întru viață, rămân egali întru moarte. Și dacă egalitatea, în fața vieții, e dictată de nenumărate interese partinice, egalitatea în fața morții este nenegociabilă.

Durerea, în fața morții, în fața ravagiilor făcute de rafala de cutremure din acea parte a lumii a fost –  este – exact aceeași, și pentru turci, și pentru sirieni. Dar solidaritatea noastră, a pământenilor, nu a fost măsurată cu Ocaua lui Cuza, adică la fel, și asta m-a revoltat peste măsură.

Am dreptul să mă revolt? Desigur, căci fiecare inacțiune în fața nedreptății perpetueză nedreptatea și tot ceea ce îi trebuie răului ca să învingă e ca binele… să nu facă nimic *.
În drept, asta se numește, în cel mai bun caz, dol prin omisiune, dacă tăcerea în fața nedreptății, a evidentei discriminări, nu se transformă deja în complicitate. Complicitate la moarte.

De trei ani și mai bine, murim unii după alții: poate nu fizic, cu toții, dar sigur ne pierdem sufletele, speranțele, sănătatea și, mai ales, drepturile. Un laț nevăzut ne cuprinde grumazul și se strânge, cu fiecare dintre respirațiile noastre, ori de câte ori am uitat că suntem vii și avem drepturi.
Poate că ”les jeux sont (déjà) faits, rien ne vas plus”. Sau poate nu. Încă.

Am dreptul să fiu solidară cu niște bieți oamenii care și-au căutat, ca și vecinii lor de peste graniță, supraviețuitorii, pe sub dărâmături. Și au cerut ajutor. Acordarea ajutorului umanitar nu poate fi  negociabilă, nu poate fi blocată de nici o prevedere internațională, indiferent câte sancțiuni ar exista asupra țării respective.

Dar pentru Siria nu au mai fost câini de căutare disponibili, Comandantul român al Acțiunii și responsabil de alocarea de astfel de ajutoare, sirian de sângele lui, nu a mai răspuns la apeluri și  nici la telefon. Dar Raed Arafat a zis totuși că și România va trimite, prin Comandamentul Național pentru Situații de Urgență, ajutoare. Un avion militar.
Germanii și austriecii anunțau, săptămâna trecută, că se întorc din drum. Au ajuns italienii, zilele trecute.

Dar să vă spun că în România nu s-a schimbat nimic? În 2004, după dezastrul produs de seismul din Oceanul Indian, urmat de tsunami, cu un grup de prieteni – ca și acum – am organizat o strangere de fonduri prin intermediul unui concert-spectacol. Proiectul s-a numit ”Artiști români solidari cu Asia” iar concertul, preluat de mai multe televiziuni și în care au evoluat Dan Puric, Răzvan Mazilu, Corina Dumitrescu, Monica Petrică și au cântat Felicia Filip, Dida Dragan, Nicu Alifantis, Angela Similea, Dalila Cernătescu, a avut loc la Sala Radio. A fost urmat de un bal de caritate. Sumele au fost suficiente pentru a cumpăra un numar important de aparate de purificat/desalinizat apa și de a le trimite in Phuket, în Thailanda, și în Banda Aceh, în Indonezia, la punctele importante de acolo – spitale, instituții publice.

Tot în perioada aceea, la inceputul anului 2005, în partea de vest a Transilvaniei, au fost inundații masive. Mi-am spus eu că și României i-ar prinde bine să primească măcar vreo câteva asemenea aparate de purificat apa. Le-am cumpărat, le-am adus în România, gratis, evident, au zăcut prin vamă săptămâni, până când a trebuit să le trimitem tot în Asia, în zonele afectate.
Motivul? Nici un oficial român nu și-a asumat omologarea lor pentru România. Nici un oficial român responsabil nu a mai răspuns la telefon.

Acum, pentru sinistrații cutremurului din Siria, am strâns un container de lucruri noi. Unora dintre cei care au vrut să doneze, din străinătate, în contul pe care l-am deschis special în acest scop, dacă au indicat destinația reală, adică ”ajutor pentru Siria” li s-au blocat transferurile, adică banii. Unii dintre acești bani stau deja blocați de 2 săptămâni.

Apoi, unii oameni sunt reticenți pentru că Siria nu e în trend, nici măcar dacă e vorba de o chestiune umanitară și de intervenții vitale: frica, moștenire a comunismului și, mai proaspăt, a nenumăratelor restricții și încălcări ale drepturilor noastre din falsa pandemie, a pus stăpânire pe noi: cum să ajutăm niște oameni care aparțin unei țări aflate sub embargou și în plin război, trecută pe lista neagră a marilor și vremelnicelor puteri ale lumii? Dacă vom fi catalogați, însemnați, numiți putiniști nemernici?

Și dacă? În Siria, supraviețuitorii primele zile nu putut fi scoși de sub dărâmături, nici măcar cadavrele nu au fost scoase la timp. Oamenii au stat neputincioși, între gloanțe și nepăsarea mondială, făcând ce au putut cu mâinile lor. În Turcia, am aflat, sirienii de sub ruine tăceau, atunci când erau scoși de salvatori, pentru a nu-și divulga identitatea și a se afla în situația de a rămâne acolo, sub dărâmături. Ziariștii, din breasla cărora mă număr și eu, au tăcut, tac: morții și supreviețuitorii cutremurului din Siria sunt pe lista subiectelor prohibite cum, în comunism – am mai spus-o – ziariștii primeau o asemenea listă cu cuvinte prohibite.

Ca și cum, dacă presa tace, oamenii aceia nu ar exista. Numai că ei, dramele lor, viețile lor sfarâmate aidoma dărâmăturilor printre care trăiesc, sunt la fel de reale, la fel de cumplite cum sunt cele din Turcia (și dacă nu vorbesc depre Turcia, nu înseamnă că nu mi se frânge sufletul pentru oamenii de acolo! Doar că turcii nu au rămas singuri).

De ce am ales Siria? Uite de aceea, exact de aceea. Și dacă – pentru că eu și mulții mei prieteni reali credem, în contra unor curente, că viața oricui este la fel de prețioasă ca propria viață – vom fi pe listele negre, nu-mi pasă.
Gestul nostru e doar o picătură într-un ocean, desigur.
Dar nici un ocean nu s-a născut altfel.

PS: Am încălcat, zile astea, capitolul 6 din Evanghelia după Matei, n-am luat aminte ca faptele dreptății mele să nu le fac înaintea oamenilor.
Am fost nevoită, în speranța că umanitatea nu s-a ascuns cu totul, prin cotloane, îngrozită. În speranța că viața e mai presus de moartea sufletelor. Și că sufletele noastre nu au murit. Măcar ale românilor.


* citat după Edmund Burke


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „De ce am ales Siria?”

  • Trist, nesfarsit de trist………………………………………

  • Bravo! Felicitări pentru articol și pentru poziția adoptată față de Siria! E strigător la cer ce se întâmplă cu Siria și nimeni nu vede.
    Nu știu cum am ajuns atât de orbi, egoiști și lași încât să nu ne mai pese de ce se întâmplă acolobde atâția ani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *