Începând din 13 noiembrie, îl puteți urmări pe Ion Cristoiu și pe Canal33, unde scrie, săptămânal, un editorial

InJustiție. Telemedicina romană cu și fără Star Trek

Ce vă povestesc acum nu e nici banc prost, nici rodul imaginației mele. Dar este, desigur, rodul imaginației unora sau doar al disperării lor de a controla totul, în detrimentul drepturilor noastre, nu m-am lămurit încă. Pe prietena mea o durea, la modul banal și neadecvat, în totală neconcordanță cu vremile, o măsea. Rău, din ce în ce mai rău. La început, a zis că îi trece, mai ia un atinevralgic - nu algocalmin, pentru că nu avea rețetă și programarea la medicul de familie era, pentru moment, imposibilă, căci medicul de familie tocmai fusese detașat de Comandantul Acțiunii în locurile fierbinți ale țării. Citiți tot articolul

InJustiție. Greșeala de a merge la spital, bolnav fiind de altceva decât de Covid!

În vremea lui Ceaușescu, avortul era interzis. Femeile se ascundeau, mergeau la moașe improvizate sau la șarlatani și, de multe ori, mureau. Procurorii le urmăreau cu mare sârg, să le bage la pușcărie - țin minte unul, era în vremea stagiaturii mele la Giurgiu: avea cele mai multe dosare cu arestări de femei; pe urmă, după 89, a ajuns mai mare în Parchetul general. Se întâmpla însă ca femeile să încapă și pe mâna vreunui doctor mai înțelegător, care știa că, dacă nu face nimic pentru a le ajuta, acestea mureau sau rămâneau sluțite pe viață. În fine. Erau alte vremuri, ziceam eu. Dar uite că, în vremea Comandantului Acțiunii, a domnului dr. Raed Arafat, la un secol distanță, nu-i așa, ba chiar în alt mileniu, bolnavii normali, banali, cei oarecare, cei care nu poartă stigmatul Covid, au ajuns (iar) să aleagă să se trateze după ureche sau să stea acasă și să aștepte o minune, decât să mai meargă la spital. Citiți tot articolul

InJustiție. Între proaspăta motivare pecuniară a inspectorilor DSP și iminenta invazie a ANAF

Ludovic Orban tocmai a anunțat că trebuie să creștem salariile celor de la DSP (Direcția de Sănătate Publică), pentru cei care se ocupă de inspecții. Uite așa! Să întărească și să facă tot mai recunoscătoare noua formă de democrație polițienească, alături de cea a jandarmilor, medicilor, asistentelor, etc. Cu multe alte prilejuri, toată lumea bună politică ne-a explicat că ei sunt cei mai expuși, sunt eroii noștri, sunt aidoma sfinților cu care ar trebui să îi înlocuim! Dar când și-au asumat meseriile pentru care primesc salariu și sporuri, au făcut-o nu doar la bine, ci și la rău, ca noi toți, nu? Citiți tot articolul

InJustiție. „Societatea nu are dreptul ca să mă judece, dacă nu e în stare ca să mă și apere”

Sunt un om obișnuit, deci fac parte din majoritate, adică am devenit minoritar. În țara mea. În societatea mea. În fața numărului de principii ce mi-au fost insuflate pe parcursul devenirii mele. Dar după cum observați, ocupându-se asiduu de problemele minorităților, majoritatea din care fac și eu parte a devenit, ea însăși, între timp, o minoritate la capitolul drepturi. De ce s-a întâmplat asta? Pentru că o majoritate nu-și cere niciodată drepturile, crede că le are, prin simplul fapt că... le are. La început, chiar le are și nici nu-și dă seama când, în tumultul creat de revendicările zgomotoase și susținute ale minoritarilor, oricare ar fi ei, nevoile majorității se diluează. Citiți tot articolul