De ce România are nevoie să fie apărată, în procesul indentat de Pfizer, de un avocat „terorist”?

La 30.08.2021, în plină împlântare a resticțiilor pandemice în inima vieților noastre, eu și încă 8 români l-am dat în judecată pe Florin Cîțu, la acea vreme prim ministru al țării și, de atunci, ne judecăm cu el – desigur, când instanțele nu se află în protest pe durată nedeterminată. Patru dintre reclamanți, în acea cauză, sunt avocați.

Am inițiat această acțiune în calitatea mea de avocat, dar mai ales de cetățean liber al României. Și câțiva alți români au avut curajul să meargă alături de mine, pentru a combate mizeria aruncată de primul ministru asupra noastră, a tuturor, și care a împărțit poporul român în două categorii: teroriști nevaccinați și vaccinați neteroriști, dar terorizați.

În noiembrie același an 2021, am formulat o a doua acțiune împotria Guvernului României și a domnului Cîțu, proaspăt demiși, pentru anularea unor hotârâri de guvern ce impuneau măsuri noi dictate propandemic, pe ultima sută de metri a resticțiilor, precum și pentru anularea tuturor hotărârilor și ordonanțelor care fuseseră emise de guvernul demis, în perioada începând cu data de 05.10.2021 până la data numirii noului Guvern, 25. 11.2021 – deoarece emiterea celor mai multe dintre aceste hotărâti exceda atribuților unui guvern demis și aducea prejudicii uriașe României.

Adică nu mi-a păsat și nu-mi pasă cine e pârâtul, asta vreau să spun.

Azi, România este chemată în judecată de Pfizer, din cauza deja pârâtului Câțu, iar domnul ministru Rafila zice că e în căutarea unei case de avocatură care să scoată țara din (noua) demență în care a fost aruncată, de mai marii ei, fără măcar să-și fi imaginat, biata țară, sechestrată în propriile case în luna mai 2021, că i se întâmplă una ca asta.

Domnul Rafila zice că datorăm 550.000.000 euro, puțin peste o jumătate de miliard de euro, către Pfizer și BioNtTch, pentru cele 28 milioane de doze de vaccin comandate (cumpărate?) de România – deși, desigur, România putea refuza comandarea lor, conform contractului-cadru care prevedea mecanismul, pus la dispoziția statelor membre de Comisia Europenă, privind acceptarea cotelor-părți din tranșele de producție de vaccin Covid-19.

Dar România (mai) are, între granițele sale, după ultimele statistici oficiale (iunie 2023), undeva în jur de 21.873.000 locuitori.

Deci, date fiind sumele pe care le datorează poporul român acestor coloși din domeniul farmaceutic, fiecare locuitor al țării – că e bancher, bebeluș sau muritor de foame – ar trebui să achite câte 25,14 euro, adică aproximativ 125 de lei. Nu e mult, nu ? La cât ne suge Statul vlaga, ce mai contează 125 de lei de om, ca să (ne) salvăm?

Deci: una dintre soluții, și mă mir că nu ne-au comunicat-o deja mai marii noștri, ar fi aceea de a face o chetă de 25 euro/de om, viețuitor pe teritoriul României, și gata!

Doar că, nu vom scăpa astfel, pentru că, la această sumă pe care abia de o poți pronunța și scrie, se vor adăuga dobânzi, penalități; nu am încă, habar care este cuantumul acestora, dar sunt sigură de faptul că românii verzi care au fost la cârma țării, la momentul semnării acelor contracte de achiziții, nu au luat în seamă acest amănunt, al dobînzilor, al penalităților. Și de ce ar fi făcut-o? că doar aveau de gând nu să arunce lichidul ”tămăduitor”, ci să-l injecteze în cobaiul român ce s-a dovedit însă, spre norocul lui, mai puțin docil decât estimase domnul Florin Cîțu.

Prin urmare, cheta de 25 euro/român nu va fi de ajuns. Nu va fi de ajuns și pentru că, apoi vor veni sumele pe care poporul trebuie să le plătească cu titlu de cheltuieli de judecată – că doar Pfizer și BioNtTch nu sunt apărate de avocați ieftini, dacă pierdem acest proces.

Un coleg avocat scria, zilele trecute, în spațiul virtual, că nu ar fi o problemă dacă România ar pierde cauza asta, la Bruxelles, pentru că, atunci, s-ar putea recupera sumele pe care România le-ar achita societăților reclamante, de la cei vinovați, adică de la Cîțu și gașca lui!

Și dacă Cîțu și gașca lui nu mai sunt de găsit?

Nu e mai bine să încercăm să câștigăm dosarul acesta întâi, pe urmă să ne ocupăm de vinovați?

Ce mă recomandă să vreau să îmi reprezint țara în procesul acesta, alături de colegii avocați cu care fac echipă și care gândesc și acționează ca mine?

Lipsa fricii, indiferent de războiul pe care trebuie să-l duc, este unul dintre motive.

Sau poate că mi-e și mie frică, pentru că nimic din ceea ce este uman nu mi-e străin, însă, vorba lui Mary Ferguson, știm cu toții ca de cealaltă parte a fiecărei frici, se afla libertatea.

Sunt un om liber, cu adevărat liber.

De ani de zile reprezint cetățenii împotriva Statului sau la Statelor, a unor instituții importante ale acestora, fiscul fiind preferatul meu în a-l executa silit!

De această dată însă, e limpede că Statul Român este cel care trebuie apărat, pentru că, exact de această dată, ar fi pus să plătească pentru o greșeală a unor exponenți vremelnici și, în fond, cu bune sau rele, România e una singură și m-am săturat să văd cum e mereu târâtă să devină ciuca bătăii UE sau a celor agreați de ea.

A face altfel, e sinonim cu a accepta că furăciunea guvernantului Cîțu și a acoliților lui ar trebui acceptată de noi toți și trecută cu vederea, că devenim din nou victima colaterală a unui război care nu e al poporului român. Ar fi o nouă abdicare și acceptare a faptului că orice element de extraneitate, orice neica nimeni din lumea mare, e mai tare decât România însăși, iar noi, românii, nici nu intrăm în ecuația lor.

Mă recomandă expertiza mea, pentru că sunt avocat specializat în drept comunitar, în drept internațional, lucrez de peste 15 ani în dosare aflate pe rolul instanțelor internaționale – Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Tot de vreo 15 ani, sunt și avocat al ambasadei Franței la București, deci lucrez cu dosare cu element de extraneitate, în limba franceză, una din limbile în care se va judeca și dosarul de la Bruxelles.

Nu voi munci gratis. Nu pentru că nu aș putea, ci pentru că Uniunea Națională a Barourilor Avocaților din România impune, oricărui avocat, onorarii minimale.

Dar, mai ales, pentru că lipsa oricărui onorariu nu dă dovada seriozității. Am învățat asta de la o bătrână care, acum mulți ani, mi-a devenit clientă și mi-a dat următoarea lecție: era pe străzi, dormea în Gara de Nord, nepoata o alungase din casă. Nu voia decât să se întoarcă în proprietatea ei, ca să moară acasă. Pentru că era un caz disperat, am trecut pe contract un onorariu de 50 de lei, sub toate plafoanele posibile, hotărâtă să nu îi iau, de fapt, nici un ban. La următoarea noastră întâlnire, mi-a întins 50 de lei. I-am refuzat. M-a privit cu ochii în care se adăpostea toată grija lumii și mi-a spus: doamna avocat, dacă nu luați banii ăștia de onorariu, nu voi fi sigură că mă apărați de-adevărat. I-am luat și am spus: acum sunt ai mei? Da, a zis. Deci pot să fac orice cu ei, nu? Desigur, a spus. Atunci vi-i dau dvs., să vă luați cu ei, pentru mine, o supă fierbinte. Da, am câștigat procesul acela.

Cu certitudine însă, mă voi îngriji ca onorariul meu, în această cauză, să nu fie achitat de poporul român – nu pentru că procesul contra Pfizer ar urma să fie pierdut, ci pentru că eu cred, cu toată tăria, că toți cei care fac rău acestui popor trebuie, și pot fi făcuți, mai devreme sau mai târziu, să plătească.

Și mai e un motiv, cel mai important: l-a spus cineva mai deștept decât mine – tot ceea ce îi trebuie răului ca să învingă, e ca binele să nu facă nimic.

Deci binele, adică poporul român, e vremea să reacționeze cumva, fie și numai prin a alege apărători disponibili să îi slujească și lui, nu doar capilor lui, care să lupte, chiar dacă în contra unui colos cum e Pfizer.

Ce ziceți, domnule Rafila, îmi trimiteți documentele spre consultare, să vedem ce e de făcut pentru poporul ăsta român, pe care îl pândește o nouă formă de înrobire?

Vă cer asta în calitatea mea de avocat terorist nevaccinat – și știți de ce? Fie și numai pentru că, în vremea de tristă amintire 2020 – 2021, am rezistat în fața presiunii sistemului iar azi se dovedește că nu am făcut alegerea greșită.

Da, mi-a plăcut totdeauna o frază a lui Marie Curie: în viață nu trebuie să îți fie frică de nimic. Trebuie numai să înțelegi.