Despre cozonaci, biserică și vaccin

Pentru mine, Crăciunul înseamnă copilăria în care mirosea a cozonac proaspăt scos din cuptor și în care venea Moșul. Se chema, pe-atunci, Moș Gerilă, dar esența venirii lui era aceeași: era despre nașterea lui Iisus, despre care ni se povestea în șoaptă, și pe care o descopeream doar în infinita dragoste a părinților care îl aduceau, în fiecare an, pe Moș, să ne împlinească dorințele și să ne învețe că nimic nu există fără Dumnezeu. Nu prea înțelegeam, desigur, nuanțele, dar cărămizile astea au rămas așezate acolo, într-un ungher de suflet, construindu-mi apoi chiar sufletul.

Cu timpul, crescând, am început să pricep că, în fiecare an, prin nașterea lui Hristos, binele învinge răul iar noi ar trebui – fiecare după puteri – să facem așa încât răul să rămână învins. Nu facem, din păcate…

Eu nu pot renunța la Crăciun și cred că nimeni, în nici o circumstanță, oricare ar fi vremile, nu are dreptul să ne ia simbolul major al credinței creștine: nașterea lui Hristos, ca speranță în renașterea întru Adevăr și Viață.

Ieri am auzit un preot care spunea, pe un post de televiziune pe care l-am deschis din întâmplare: dacă în România nu e mai rău decât în restul Europei, dacă numărul bolnavilor începe să stagneze, e pentru că românul s-a așezat în genunchi, a postit postul Crăciunului, s-a rugat și s-a împărtășit cu trupul și sângele lui Hristos.
Eu cred în asta și sunt mii de români care o cred, deși poate nu au curajul să o spună, cu voce tare!

Dar e vremea s-o spunem si pentru a nu accepta fățărnicia unora dintre mai marii zilei, oameni care habar nu au, desigur, cine este Hristos, oameni care, în ajun de sărbători, s-au gândit să se folosească de ascendentul moral al bisericii, pentru a-i convinge pe credincioși că trebuie să se vaccineze! Și acum fac presiuni, cu toate forțele.

Alooo, e vorba de aceeași biserica, de aceleași biserici, de aceleași culte cărora, de vreo 9 luni încoace, de la Paștele răstignirii lui Hristos, mai marii (vremelnici) ai zilei le-au închis, la propriu, porțile, le-au pândit enoriașii cu jandarmi și polițiști înarmați, le-au oprit în mod discriminatoriu pelerinajele, lăsând delatorii să urle prin presă împotriva ”pupătorilor de moaște”, în timp ce molurile au rămas cu ușile larg deschise, ca niște redute ale victoriei economicului asupra vieții, le-au impus să își lepede credința, renunțând la taina împărtășaniei – considerată, de creștini, mai puternică decât orice medicament – fară să înțeleagă că, pentru credincioși, moartea întru credință nu este un capăt de drum, ci însăși Viața. Uitând că România de azi este zidită în sângele a mii de martiri întru credință, a celor de dinainte și de după Constantin Brâncoveanu.

Au motivat așa ideea de a pune la treabă bisericile, pentru a face muncă de propaganda a unora dintre guvernanți (după cum putem citi in comunicatul din 15.12.2020, pe care nu l-am putut atașa, oricât a încercat, dar pe care îl găsim pe https://vaccinare-covid.gov.ro/campania-de-vaccinare…/) : „Fiind o acţiune de masă și de maxim interes public, vaccinarea trebuie să antreneze toate cultele religioase din România, încă din fazele timpurii ale acestui demers”. În presă, se vorbește deja despre „parteneriate” obligatorii, prin care preoții să își convingă enoriașii să se vaccineze.
Sunt șocată de atâta dispreț și tupeu, și n-ar trebui să fiu, am văzut multe la viața mea!

Cine a venit cu ideea, s-a gândit, probabil, într-un mod diabolic însă că, pentru culte, orice răspuns ar da, va fi interpretat în rău și, astfel, imaginea credinței – oricare ar fi ea, credința – va fi făcută una cu pământul: dacă bisericile nu vor face munca guvernaților, a specialiștilor, vor fi acuzate că sabotează combaterea pandemiei. Oricum, vina pentru un eventual eșec al campaniilor de vaccinare deja demarate va fi aruncată, în acel caz, ca o mare anatemă, peste biserici și peste tot ce înseamnă ele.

Dacă reprezentanții bisericilor vor spune că vaccinarea este soluția și vor îndemna credincioșii să se vaccineze necondiționat, se vor lepăda de propriile principii– în cazul nostru, al creștinilor, încă majoritari în România – de Hristos și de Adevărul lui.

Dar un înalt prelat creștin a spus, printre altele, că biserica nu poate să se substituie corpului medical. Și are dreptate. De fapt, că nu își poate încălca principiile, sfătuind oamenii să accepte un vaccin netestat, despre conținutul și efectele căruia nu se știe mai nimic în mod clar, nu poate da girul pentru o informație pe care biserica nu o cunoaște, pentru că „meseria” ei este cu totul alta.

Eu nu sunt împotriva vaccinării, nici nu fac campanie pentru cineva.
Nu mă voi vaccina însă – să zicem că am ales să mai stau „o mână”, după exemplul Președintelui țării.

Dar acum, problema principală este alta: dacă România mai este o țară liberă, democratică, dacă vaccinul este o soluție reală și, o dată făcut, îi protejează – pe cei care îl fac – atât de boală și de virus, cât și de ceilalți, care nu îl fac (cum ni se tot explică prin mass-media), vreau să am dreptul constitutional și moral, dar și religios, de a alege să fac sau să nu fac acest vaccin. Să mor, la limită, dacă lucrul acesta corespunde credinței mele și nu aș putea scăpa altfel de virusul planetar.
Să nu aleagă nimeni pentru mine. Să nu mă oblige nimeni.

De Crăciunul în care cozonacii se cumpără de la supermarket-urile necarantinate, eu aleg dreptul de a-l avea pe Hristos tovarăș de drum lung, ca formă absolută de libertate la care, cu toții, avem dreptul.
Pentru că Iisus înseamnă iubire, dar și liber arbitru.