Eu de ce protestez?

Zicea Istrate Micescu – un avocat din alte vremuri, desigur – că societatea nu are dreptul ca să mă judece dacă nu este în stare ca să mă apere.

Doamne, ce-mi place fraza asta, retrogradă cum sunt, de-o viață! Adică, zicea omul acela, avocat de felul lui și, o vreme, decan peste mai marele (ca dimensiuni) Barou al Bucureștilor, societatea, comunitatea, statul, nu poate acuza/condamna/judeca, critica un cetățean al său dacă nu îi oferă și dreptul (nu doar posibilitatea) de a a-l apăra. Nu de a se apăra cel în cauză, cum poate și cum îl duce mintea, ci de a-l apăra însăși societatea din care face parte și care tocmai ce-l pune la zid pe cetățean.

Cu alte cuvinte, pentru avocatul acela interbelic și – din fericire – pentru mulți, încă foarte mulți alții, inclusiv contemporani de-ai noștri, libertatea de a cere societății să măsoare cu Ocaua lui Cuza și când te acuză, și când te apără, e vitală. În fine, eu așa am învațat la demodata școală de drept a profesorilor Bârsan, Moraru, Neagu, Stătescu…

Acum protestez. Fac parte din cei peste 5000 de avocați ai Baroului București care au ales să protesteze, urmare a hotărârii adunării generale nr. 2 din 30 ianuarie 2024 a breslei din Capitală. Protestez, alături de unii dintre colegii mei, mergând în sală cu o banderolă albă pe mână sau/și cerând termen de judecată. Nu o fac pentru a copia modelul implementat de magistrați și grefieri, nu pentru că a devenit o modă planetară protestul/ greva (nu că n-ar fi milioane de motive care să ne împingă să le facem!), ci pentru că, în realitate, eu, avocatul, noi, avocații – și cei care protestăm, și cei care nu protestăm – ne-am pierdut Libertatea.

Iar dacă avocații, cei care trebuie să vă apere nu mai sunt liberi, nici voi, ceilalți, cetățenii, indiferent de rangul pe care îl ocupați (sau nu) azi, nu mai sunteți liberi, deși vi se pare, poate, pentru moment, contrariu.

Pseudo-pandemia 2020 ne-a obișnuit, zi după zi, cu sugrumarea drepturilor noastre. Până la pierderea definitivă, azi, a unora dintre ele. Am fost cu toții cobaii unui exercițiul larg, aproape mondial, de (ne)democrație, pus în pagină și în România.

Un exercițiu implementat pe toate palierele: presa a picat prima; a fost vîndută și cumpărată cât de mult s-a putut, retețele de comunicare on-line s-au dovedit că sunt controlate până la anularea, dacă se vrea, a dreptului la libera exprimare a internauților-cetățeni sau la libera asociere a ideilor; sistemul de învățământ a fost decapitat pe durată nedeterminată și cu efecte pe viața copiilor noștri iar școlile au fost transformate într-un simulacru de ”redute” ale culturii, cu totala desconsiderare a profesorilor și a rolului lor de educatori, elemente fără de care nici o nație nu (mai) rezistă, pe termen lung. Medicii, of, medicii! Unii s-au dovedit nepregătiți pentru a face față presiunii, alții finanțați de marile companii farmaceutice devenite suverane peste planetă, alții doar speriați și amenințați de șefii lor, alții lași, uitând că au jurat să apere, cu orice preț, viața, nu doar pe a lor…

Pe toate aceste paliere profesionale, cei care și-au păstrat coloana vertebrală în poziția specifică umanoidului, au fost supuși oprobiului public și presiunilor, uneori incredibile, ale sistemului. Adică ale societății, acea societate care nu are dreptul ca să ne judece, înainte de a ne putea apăra: de orice abuzuri, de stâlciri și siluiri ale vieții. Sau de moarte.

Rămăsese o ultimă redută profesională nevândută și necumpărată de sistem, după 89: avocatura. O instituție clar incomodă, în condițiile în care targhetul social (citește politic) este acela de a omite democrația din viața cetății. O profesie care nu se îndestulează din sistem, pentru că nu e plătită de sistem: fiecare avocat are atâția bani cât e în stare să își obțină, lunar, din propria muncă și după ce își achită tot mai consistentele dări către Stat și breaslă. Nici măcar pensia nu o ia de la societate, ci de la propria structură a profesiei, pentru care cotizează lunar cu plafoane care cresc an de an și pentru care avocatul nu are decât promisiunea unei pensii al cărui cuantum, în final de viață (pentru că avocatura ține cât viața avocatului, la propriu, adică până la 70 de ani), este cel mai adesea o mare… surpriză. Avocatul nu împovărează Statul, dimpotrivă, în subvenționează. Oricum, dacă nu e în stare să-și apere clienții (pe care nu i-i asigură nimeni, ci trebuie să și-i găsească singur), nu supraviețuiește.

Avocatura este un prag, ultimul prag. Folosită de Klaus Johanis în 2020 drept carne de tun, prin Decretul pezidențial 159 din 16 martie prin care avocații erau obligați, prin celebrul articol 51, să fie prezenți la muncă: ”Autoritățile și instituțiile publice stabilesc măsurile care se impun pentru asigurarea desfășurării optime a activității, cu respectarea regulilor de disciplină sanitară stabilite de autoritățile cu atribuții în domeniu, inclusiv prin hotărârile Comitetului Național privind Situațiile Speciale de Urgență… (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și organelor de conducere ale profesiilor de avocat, notar public, executor judecătoresc, precum și ale celorlalte profesii”.

Prezenți la muncă, în ciuda pericolului clamat de oficiali, prezenți între inteminabilele țiuituri ale sirenelor salvărilor sau ale mașinilor de poliție, care striveau liniștea, ziua și noaptea.

Atunci, în 2020, am avut prima dată sentimentul că nu e în regulă cu profesia noastră. Ce nevoie era ca avocații, nominalizați prin decretul primului om al țării, să bântuie liberi pe străzi și în săli? Adică profesiile liberale, între care avocatura, puteau crăpa covidate, dacă pericolul ar fi fost real?

Da, pericolul era, dar nu pentru avocați (din fericire), ci pentru sistemul care n-ar fi putut aplica, fără să simuleze dreptul la apărare al cetățenilor, restricțiile drastice și, în cea mai mare măsură, inutile, oricum exagerate, amenzile nenumărate pentru nepurtarea măștii ce s-a dovedit, în timp, sursă de boli sau de înrăutățire a sănătății, amenzile pentru lipsa declarației cu care ieșeai din casă, din propria casă, devenită ghetou; sancțiunile pentru aplicarea tuturor aberațiilor dictate societății de Comandantul de peste noapte al Acțiunii.

Dar, vă amintiți ? cu toată pretins libertatea acordată pandemic avocaților, localități întregi au fost închise atunci, fără ca sistemul să facă apel la ei, la avocați, pentru a le cere să apere drepturile celor din țarcurile ad-hoc. Liberarea avocaților, în acel context 2020, avea ca scop folosirea lor exact în contra drepturilor noastre, ale tuturor, ale cetățenilor cetății.

Nu le-a ieșit: exact în plină criză medicală, au fost destul de mulți avocați, între care și eu, care și-au pus și au pus public întrebări, care au dat în judecată Guvernul și au cerut (și obținut, chiar dacă greu, chinuit!) anularea multor hotărâri aberante, au obținut soluții zdrobitoare pentru sistem și importante pentru drepturile tuturor. Au anulat amenzi, au demonstrat că, în ciuda unei desconsiderări tot mai evidente față de munca lor, își fac profesia cu adevărat. Au avut (și) șansa, desigur, să întâlnească judecători pe măsură!

Și tocmai de aceea, în considerarea celor de mai sus deci, ofensiva împotriva drepturilor avocaților, a depășit acum stadiul discret, a devenit una pe față.

Avocații Baroului București protestează. O vor face până la sfârșitul lunii februarie. Cei care o fac, nu protestează prin mimetism, nu o fac pentru că o fac toate profesiile sau ca să arate că nu sunt mai prejos decât fermierii care, din păcate, s-a dovedit că sunt mult mai bine organizați decât noi.

Eu protestez, alături de unii dintre colegii mei, mergând în sală cu o banderolă albă pe mână sau/și cerând un termen de judecată. Sunt într-o situție ingrată, eu și puținii colegi care purtăm banderole sau cerem termene pentru că, în marea lor majoritate, avocaților cred că le e frică să lipsească de la ședințe, să ceară amânări, să-și pună banderola.

Sau poate au avut așteptări atât de mari de la acest protest și au înțeles deja (ca și mine, de alfel, doar că eu aleg mereu să nu mă opresc la mijlocul drumului), că sunt singuri, că sunt pe cont propriu, că mai marii profesiei, dându-le libertatea de a protesta sau nu, au pus, de fapt, sub semnul întrebării, însuși acest drept. Poate că, din această cauză, sunt nu numai dezamăgiți, dar nici nu mai au puterea să își asume un război al tuturor, pentru toți; că sunt obligați să își poarte propria luptă, fiecare în parte, pentru a se strecura printre tot mai multele restricții impuse dreptului la apărare, deci și drepturilor lor.

Protestând, sunt într-o situație ingrată:

– În primul rând, pentru că Hotărârea Consiliului Baroului București (nr. 2) e ambiguă; deși hotărârile Consiliului, potrivit legii noastre sunt obligatorii, ea sună așa: se organizează protest… cu desfășurarea zilnică înrte orele 10-18, interval în care avocații care doresc să participe nu vor desfășura activități specifice exercitării profesiei.

Adică protestul e obligatoriu, fiind rezultatul unei hotărâri de Consiliu, pentru nerespectarea căreia pot primi sancțiuni, dar am, în contradicție cu exact această obligație, libertatea de a alege dacă protestez. Ziceți și voi! Cum să par eu, care am ales să protestez, serioasă, în fața judecătorului? Sau a grefierilor – sunt voci pe la Curtea de Apel București care comenteză că nu stau ei, grefierii, să piardă timpul cu protestul nostru. Deși noi le-am respectat protestele, nenumăratele proteste.

– În al doilea rând, în halul în care Baroul București a decis să sprijne protestul, noi, avocații, suntem într-o situație teribil de proastă în fața clienților noștri care nu știu de ce protestăm, lipsind de la termene, dacă avem opțiunea să nu protestăm?

Ce le (mai) poți explica, după ce, de mai bine de 4 ani, cauzele lor se târâie prin instanțe, între protestele magistraților și ale personalului auxiliar al instanțelor? În mecanismul acesta rodat, unde să mai încapă avocatul și drepturile lui – care, de fapt, sunt ale justițiabilului?

– În al treilea rând, pentru că Uniunea Barourilor din România nu zice nimic, de parcă nu ar fi forul obligat nu numai să încaseze contribuții, ci și să apere avocatul, să apere profesia, în contra tuturor abuzurilor, inclusiv ale legilor prost întocmite.

– Nu în ultimul rând, pentru că nici un alt baroul din țară sau avocat nu s-a alăturat protestului inițiat de Baroul București, deși problemele de la noi sunt exact, dar exact aceleași peste tot.

Și atunci, de ce protestez eu? Trebuie să o fac, nu pot pretinde, nu pot aștepta să o facă alții. O fac pentru că avocatura, pe care o slujesc de peste 30 de ani, a devenit un auxiliar al justiției; se întâmplă, de exemplu, atunci când judecătorul, prea tânăr pentru funcția pe care o poartă, îți acordă, în silă, 2 minute ca să spui ce ai de spus. Să strivești o viață și probleme ei în 2 minute în care magistratul nu e plictisit.

O fac pentru că dreptul la apărare e tot mai îngust, sugrumat de legi aberante care îl ucid și, prin el, pe cetățean; de exemplu? Suntem obligați să apelăm la sisteme informatice care acapareză tot, dar care ne vulnerabilizează și distrug relația de confidențialite dintre avocat și client, confidențialitate și secret profesional de care suntem ținuți, potrivit legii profesiei, până la moarte (vezi breșele de securitate INEP, e-factura, etc); legislația destul de recentă ne-a împărțit, mai ales în penal, între avocați cu drepturi și avocați cu mai multe drepturi, adică între avocații agreați de sistem, posesori de certificat ORNIS, agreați STS, etc, așa, cam cum erau avocații arondați pe lângă parchete, pe vremuri; nu vreu să fiu un avocat agreat de sistem, vreau să rămân un avocat liber. Sau, ați observat, tot mai multe prevederi legale vorbesc despre relativitatea dreptului la apărare (de curând, propunerea ministerială ca minorii să aleagă dacă vor să fie asistați sau nu de avocat în procedurile penale). Etc. Lista e imensă, pentru că avocații pe care propria breaslă nu îi apără sunt vulnerabili; avocații aflați pe listele serviciilor sunt vulnerabili; avocații care nu pot asigura secretul profesional sunt vulnerabili.

Avocații săraci (sau sărăciți de societatea care ar trebui să îi apere) sunt vulnerabili. Pentru că există și această realitate.

În 2024, un avocat stagiar, chiar dacă are venit zero, tot trebuie să achite 117 lei lunar la Casa de asigurări a avocaților; unul definitiv, 536 de lei. În rest, și stagiarii, și definitivii, achită 14% din ceea ce câștigă, lunar. Se adaugă, pentru avocații definitivi, 60/lună taxă pentru constituirea bugetului Baroului (720 lei); 30/lună taxă pentru constituirea bugetului UNBR (360 lei), 5 lei/lună taxă de solidaritate (60 lei). Pe site-ul Baroului București, sunt 33 de tipuri de taxe.

Avocatul mai datorează contributii de sănătate (C.A.S.S.) de minim 10 % din venit, precum și impozit pe venit de 10%. Dacă e plătitor de TVA, devine și colector de TVA pentru Stat. Un avocat ajunge să achite sistemului, societății despre care vorbea Istrate Mircescu, cu muuuult peste jumătate din ceea ce câștigă! După ultimele modificări fiscale, nu cred că se mai pune problema să trăiască decent, cu ceea ce îi rămâne după ce achită tot ce i se impune a datora.

Fiscalitatea excesivă, pentru o profesie care nu primește nimic de la Stat, reprezintă încă o povară în calea libertății profesiei, pentru că avocatul (chiar dacă Uniunea noastră a stabilit plafoane minime de încasări, la care să calculeze cotele datorate de avocat), nu poate pretinde onorarii decât dacă cetățeanul, la rândul lui, le poate plăti. Iar dacă justițiabilul nu poate plăti…

Prin 2015, CEDO, în celebra cauză Morice contra Franței, a spus că avocatul îndeplinește un rol social. Da, dar nu o poate face dacă nu este liber: profesional, social, economic, politic.

Vedeți, pentru respectarea acestei atât de complexe relații dintre mine, avocat, și clientul meu, cetățean, protestez.

Și mai e ceva care scoate din comun protestul acesta: spre deosebire de toate celelalte profesii protestatare de până acum, avocatul care protestează nu cere bani de la societate, ci, în timp ce își cere drepturile, pierde bani! Banii din propriul său buzunar.

Desigur, nu am naivitatea să cred că se va schimba ceva doar prin acest protest. Dimpotrivă, la modul în care a fost aruncat în spațiul public, însuși protestul avocaților Baroului București e pe cale să compromită profesia. Dacă mă întrebați, cred că (și) asta s-a vrut.

Cu toate acestea, voi protesta până la sfârșit: pentru a-mi respecta principiile, pentru că singurul lucru de care mi-e frică e frica (n-am spus-o eu, eu doar aplic asta, pe mine!), pentru că, uneori, puterea exemplului contează și pentru că – în adâncul sufletului meu – mai sper ca și alți colegi să o facă, dintr-un spirit de solidatitate care trebuie să învingă.

PS: pentru că nu-mi pot permite să fiu chiar atât de naivă pe cât ar putea părea că sunt și pentru că protestul trebuie să aibă și o finalitate, am formulat, alături de câțiva colegi, un set de revendicări pe care le vom prezenta Baroului și Uniunii, dar și o acțiune în instanță, în referire la încălcarea, de către societatea din care facem cu toții parte, a dreptului la apărare.

Un drept pe care eu, avocat, am convingerea că sunt obligat să îl exercit în mod real, în folosul clienților mei.