Primul tur al alegerilor prezidenţiale va avea loc în data de 24 noiembrie, iar al doilea tur în data de 8 decembrie. Alegerile parlamentare au loc la 1 decembrie

Îngenunchierea țării, dictată din pix

Când îi tot picuri în urechi unui om că este prost, acesta sfârșește prin a o crede.

Când îi tot spui unei țări că suveranitatea ei e apă de ploaie, se poate întâmpla unul din două lucruri: să te trimită la plimbare, ignorându-te, pentru că, fiind suverană, o doare-n cot de ce zici tu, indiferent cine ești tu; sau, din contră, ca și în cazul prostului care ascultă de gura târgului, să sfârșească prin a o crede, cu toate consecințele acestei noi și moderne credințe.

De ce să creadă? Pentru că, la cârma ei, a țării, aglomerându-se prea multe nevertebrate, corul extern este acompaniat cu sârguință de cele din urmă, așa că biata țară, ca și bietul om, iau de bun tot ce aud.

Așa și cu noi: după ce UE s-a îndurat să ne scoată din starea de ”lume a treia” – în care România fusese aruncată de o cutumă ale cărei rădăcini nu le mai știm – primindu-ne la sânul ei, adică în lumea civilizată a Occidentului, pe noi, bieți oameni abia scăpați de sub bocancul noroiat al comunismului, aceeași UE ne-a tot repetat, ca la proști, cât suntem de … proști.

Într-atât încât nici legea noastră nu mai face doi bani și trebuie cârmuită desăvârșit de legea comunitară, europeană, la care românul ar trebui să se uite ca la soarele însuși.

Ultimii ani au devenit și mai agresivi în a ne explica nu numai cum să aplicăm, la noi acasă, propria lege, ci și că propria lege este un biet preș de șters pe jos, o biată treanță față de supremația dreptului Uniunii Europene.

Pentru că tot nu ne-am aliniat, deși a bătut șaua până să crăpe calul, Curtea de Justiție a Uniunii (CJUE) ne-a anunțat, prin hotărâri adoptate începând cu anul 2021, că a statuat imuabil această supremație a dreptului Uniunii Europene față de Constituția României și față de deciziile Curții Constituționale a României. Adică a decis că tot ce zice CJUE e sfânt și prioritar.

 

Doar că hotărârile Curții de Justiție a UE, în privința acestui ”care e mai tare”, sunt toate fundamentate pe Declarația 17 a Actului Final al Conferinței Interguvernametale ce a adoptat Tratatul de la Lisabona, așa numită ”Declarație cu privire la supremație”. Această Declarație zice așa: ”Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele – şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor – au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior”.

Tratatul de la Lisabona a fost ratificat (confirmat, însușit, adică), de România, de Parlamentul său, prin Legea nr. 13/07.02.2008, care spune doar că, în articolul său unic, ”Se ratifică Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007”. Acest tratatul, și doar el. Așa scrie în legea asta. Din nici un document al aleșilor de la acea vreme nu rezultă că s-ar fi luat măcat în dezbatere, pe lângă tratatul propriu-zis, și Actul final sau Declarația 17.

La vremea aceea, președinte al Camerei Deputaților era Bogdan Olteanu, al Senatului, Nicolae Văcăroiu, iar ministru de Externe Adrian Cioroianu. Exista chiar un minister al Integrării Europene, devenit, după aderare, Ministerul Afacerilor Europene.

Deci Declarația 17, care face parte nu din Tratat, ci dintre Anexele la Actul final, nu a fost însușită niciodată de țara noastră, pentru că România nu și-a asumat, prin ratificare, și Actul final al Conferinței Interguvernametale din 2007 și nici Anexele acestuia.

Cu toate acestea, printr-un mișmaș al cine știe căror funcționari ai Statului, la Monitorul oficial al României nr. 107 din 12.02.2008 a ajuns nu doar Tratatul de la Lisabona, atașat Legii nr. 13/2008, potrivit Decretului pe care Traian Băsescu îl trimisese spre ratificare Parlamentului, ci și Actul final al Conferinței Interguvernametale care a adoptat Tratatul și care conține și Declarații cu privire la dispozițiile Tratatului, în număr de 41. Între ele, și Declarația 17, prin care se impune suveranitatea dreptului european față de suveranitatea dreptului național.

Cu alte cuvinte, prin includerea, ilicită, în forma publicată în Monitorul oficial a Legii nr. 13/2008, și a Declarațiilor anexă, între care Declarația 17, suntem obligați să aruncăm la gunoi Constituția țării, adică suveranitatea noastră, să acceptăm că hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene ne impun orice, dincolo de orice drept de dispoziție al instituțiilor românești, între care  cele ale Curții Constituționale a Românie. Orice convine Europei și care, uneori, acest ”orice”, nu este deloc același cu interesele naționale.

Adică, din perspectiva celor de mai sus, deciziile Curții Constituționale devin ”opționale” pentru judecători și procurori, zice Europa. Și, din păcate, o zic și mulți dintre ai noștri.

De fapt, din punct de vedere formal, introducerea, în varianta publicată în Monitorul oficial, a unei Declarații nevotate de Parlamentul României de la acel moment, nu reprezintă decât ceea ce, în drept, se numește ”eroare materială”. O simplă ”eroare materială” care ne costă, pe durată neterminată, suveranitatea dreptului românesc, dar și, implicit, a țării. Căci o țară care nu își poate impune propriile decizii, bazate pe legea națională, nu mai e liberă.

O ”eroare materială” care ne aduce într-o stare continuă de insecuritate a raporturilor juridice și a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor din România. Între care dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. De ce? Printre altele, pentru că impunându-se, în lumina Declarației 17, respectarea, preferențială, a deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, care sunt astfel considerate prioritare față de deciziile instanțelor interne, unor cauze identice li se vor da soluții diametral opuse, contradictorii, încălcându-se principiul aplicării unitare a legii, pentru toți cetățenii țării.

Altfel spus, cetățenii României se vor găsi și în situații discriminatorii, unii față de alții, pentru că legea națională va fi sau nu aplicată, după cum se va fi trezit dimineața judecătorul chemat să soluționeze cauza respectivă și după cum, înțelegând sau nu, în mod profund, semnificația soluției pe care o va da, acesta va mai diminua un pic – sau nu – din suveranitatea însăși a țării.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că, printr-o decizie importantă (Decizia 148 din 2003), Curtea Constituțională a României a statuat deja că ”aquis”-ul comunitar (adică tratatele constitutive ale Uniunii Europene, între care Tratatul de la Lisabona, precum și reglementările derivate din acestea) se află pe o poziție intermediară între Constituția României și celelalte legi ”atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. Deci ”aquis”-ul comunitar nu e mai tare decât legea supremă românească.

Altfel spus, încă din 2003, prin referendumul din 18-19 octombrie, înainte de aderarea României la Uniunea Europeană (produsă în 25.04.2005 prin semnarea Tratatului de aderare), poporul român a votat deja revizuirea Constituției în vederea aderării, dar fără renunțarea la supremația Constituției naționale în favoarea dreptului Uniunii!

Această decizie suverană a unui popor trebuie respectată și după aderearea noastră la Europa-mumă: de autoritățile administrative și judecătorești, de Președinție, de Parlament, dar și de Uniunea Europeană în care suntem – și așa ar trebui să fim tratați și după aderare – egalii oricărui alt stat membru.

Doar că nouă, pentru moment, preșurile umane ce ne decid viețile ne spun exact contrariul, sperând că, prea copleșiți de viață, nu ne vom mai bate capul să înțelegem cum stăm.

Deși mulți clamează tocmai această obligativitate, prioritate a dreptului comunitar, inclusiv din rândurile magistraților (pentru simplul fapt că se prevalează implicit de ”eroarea materială” despre care tocmai ce am vorbit și care, din 2008 încoace, este trecută sub o mare tăcere), din fericire, Constituția României nu permite (încă) aplicarea obligatorie, directă, la nivel național, a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene. A spus-o Curtea Constituțională, prin comunicatul de presă din 23.12.2021, atunci când a analizat faptul că însăși Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut, în cuprinsul Hotărârii sale din 21.12.2021, caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale române.

Adică, a spus Curtea, deși zice CJUE că ”efectele principiului supremației dreptului  UE se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziții interne, inclusiv cele de ordin constituțional să poată împiedica acest lucru”, iar ”instanțele naționale sunt ținute să lase neaplicate, din oficiu, orice reglementare sau practică națională contrară unei dispoziții a dreptului UE”, nimic din toate acestea nu se poate întâmpla sub actuala Constituție, cea aflată în vigoare, ci numai dacă se revizuiește Constituția, în condițiile prevăzute chiar de Constituție.

Dar acest lucru nu se poate: o atare revizuire nu e permisă de articolul 152 alin. 1 (care reglementeză chiar limitele revizuirii) pentru că revizuirea propriei noastre legi fundamentale, ce ar avea ca scop renunțarea la supremația ei în favoarea dreptului Uniunii Europene, ar încălca însăși independența Statului național.

Aș zice că e prima dată când, explicit, Curtea Constituțională a României a ținut cu țara. Poate și pentru că, altfel, ea însăși ar rămâne doar un minunat și inutil obiect de decor într-o țară care își va fi pierdut definitiv coloana vertebrală.

Vorbim deci de o îngenunchiere a țării dictată de pixtul unui neica nimeni care a trimis la publicare altceva decât au votat cei aleși să legifereze. Un text care a devenit astfel general obligatoriu, pentru că o lege produce efecte după ce e publicată în Monitorul oficial.

În Monitorul oficial 107/2008, au publicat deci și ceea ce nu au votat. Și aici nu merge cu a spune că Tratatul și Actul final erau la pachet, pentru că e vorba de documente distincte și ar fi trebuit însușite – sau nu – ca atare.

Sau nu era un neica nimeni? În epoca despre care vorbim, Ministerul Integrării Europene era condus de Anca Boagiu, dar Departamentul de relații internaționale al Președinției, de Andrei Pleșu. Acest ”scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei, stilist al limbii române” (conform Wikipedia) și, uneori, trecător prin politica mare. La departamentul Constituțional legislativ era consilier, printre alții, și Renate Weber. Oameni care aveau, și ei, obligația să verifice cu ce ne-am ales din ratificarea Tratatului de la Lisabona. Și ce am ratificat (ce am discutat, ce am votat, ce am publicat). Că doar aderarea noastră la marea familie europeană nu se petrecea în fiecare zi!

Obligația transmiterii textului final al legii de ratificare către Monitorul oficial revenea însă Legislativului. Adică Parlamentului. E greu de înțeles, mult prea greu, cum de tocmai aleșii au trimis spre publicare un document pe care nu îl votaseră!?

Da, exact așa se poate lăsa cucerită o țară, fără nici un război. Din interior, prin lege, prin așa zisa aplicare a dreptului. O cotropire modernă, în trend, care nu doare, nici nu se vede prea bine, de la firul ierbii și, de cele mai multe ori, pe care nici nu o bănuiești, pentru că vine la pachet cu neștiința și, prea adesea, reaua credință a aleșilor vremelnici ai neamului.

Iar deasupra capului nostru, precum drobul de sare, tronează încă ”eroarea materială” ce dă apă la moară adepților suveranității comunitare în defavoarea suveranității constituționale române.

O ”eroare” pe care s-au pretat să o producă mai marii țării din epoca în care ni se tot ura, cu un zâmbet larg, ”să trăim bine”!

Și care atârnă așa, din 2008, indiferent câți mai mari ai țării pendulează pe sub și peste ea, ingnorând-o.

P.S. Totuși, pentru că mai marii zilei nu vor face nimic, am formulat, ca parte a unui grup de colegi avocați, o sesizare către Avocatul Poporului (cel care are atribuții să solicite Parlamentului să ceară rectificare erorii materiale ”strecurate” în Monitorul oficial al României și în viața românului de rând, cu ocazia publicării Legii nr. 13/12.02.2008), în sensul eliminării Actului final din 13.12.2007 la Tratatul de la Lisabona, pentru că Actul final și Declarația 17 nu au fost niciodată însușite, în mod legal, de Parlamentul României, nici de România.

Mai ales că există deja un aviz al Consiliului Legislativ, ca răspuns la cererea noastră, din care rezultă că o atare ”eroare materială” poate fi îndreptată printr-o procedură legală, numită a ”rectificării”.

Voi ce credeți că va face acum Avocatul Poporului? Renate Weber, adică?


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Îngenunchierea țării, dictată din pix”

  • Consider ca nu trebuie sa ne bazam numai pe Renate Weber,care are vina anterioara si care acum se va face ca ploua.Consider de asemanea ca aceasta problema este de o importanta fundamantala si trebue sa se faca tot ce este posibil,chiar sa se mobilizeze cetatenii sa iasa in strada si sa ceara rdectificarea erorii materiale.Mai putem spera ca totusi Avocatul Poporului se va gandi la poporul roman?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *