Studiu de caz: Când pici în fund în fața Occidentului

Se spune așa: când  emigrezi, rămâi mereu un emigrant oricât de bine ar părea că te-ai integrat în noua patrie mumă. Peste tot în lume, numitorul comun, ca să nu zic semnul de recunoaștere al emigrantului, este însingurarea. Mai mult sau mai puțin vizibilă, desigur.

Prin forța lucrurilor, rămâi mereu un om străin într-o țară străină, tolerat de localnici, asimilat și nu prea. Știu ce spun, lucrez mult cu diaspora. Română – pentru Franța – și franceză – pentru România.

Domnul C. este emigrant român în Franța. Lucrează acolo, s-a însurat acolo, are doi copii mici, 4 și 5 ani. A rămas român, el și familia lui, adică niciunul dintre ei nu e cetățean francez, ci toți sunt doar români. Muncitori cu mintea pe ogoarele mereu (aparent) mai mănoase ale altora.

Cu timpul, de prea binele pe care l-a extras din cutume, domnul C. și-a părăsit ”maison”-ul și a plecat de acasă cu amanta, ba chiar i-a prezentat-o nevestei și copiilor, sugerând adoptarea unui frenetic ” ménage à trois” cu care, din păcate pentru domnia sa, doamna C. nu a fost deloc de acord; pentru a-și impune însă noua condiție, pe copiii aflați în vizită la noul lui domiciliu, i-a culcat în aceeași cameră cu el și iubita. Doar că micuții nu au înțeles ce se întâmplă și, din nou, doamna C. a spus ”nu” unei asemenea împrejurări care tindea să devină noua cutumă pentru familie.

Așa cum nu a fost de acord – dar trebuia să o facă – să adune de prin casă și să ascundă de copii bucățile de ciocolată cu droguri sau drogurile și uneltele de drogat lăsate la vedere de domnul C., pentru care consumul de canabis a devenit o necesitate, chiar dacă e prohibit și în Franța, ca și în România. Așa cum nu a putut fi  de acord nici cu alte noi și mult prea… moderne obiceiuri ale tatălui …

Nu a fost de acord nici cu amenințările, nici cu jignirile, nici cu bătăile, nici cu trasul de urechi la care îl supunea tatăl pe băiețel, pentru a-l educa – așa cum însuși tatăl a declarat în fața instanței române –  într-un spirit spartan, de natură a-l face pe micuț rezistent la orice surprize i-ar rezerva propria viață.

Doamna C. nu a fost de acord nici cu jignirile și hărțuirea la care ea însăși a fost supusă, dar de frica de a nu pierde copiii, a tăcut, ani de zile. Pentru că mai există un numitor comun pentru emigrantul român aflat cu familia în străinătate: frica de a-și pierde copiii, dacă Statul gazdă constată că există un context creat de părinți care i-ar pune în pericol pe micuți. Presa internațională e plină de asemenea ”cazuri”.

Doamna C. a tăcut. Până când, în ianuarie 2023, nu a mai tăcut, și-a luat curajul de a intenta divorț în Franța, ba chiar și-a luat inima în dinți și a formulat plângeri penale la organele abilitate, din țara gazdă.

Nu e însă ușor să convingi un jandarm francez, bărbat, că ai dreptate și că te afli în pericol, mai ales dacă ești doar o femeie însingurată din Europa de Est, iar tatăl a declarat, în fals, că băiețelul lui ar fi (și) cetățean francez.

Nimic nou până aici. Veți zice, asta e, dacă doamna C. a ales să plece din țară…

A ales, doar că, în disperare, doamna C. a fugit apoi și înapoi din Franța în România: între două rele, a ales răul mai mic, adică întoarcerea ”acasă”, un ”acasă” care nu-i mai conferă o poziție economică foarte stabilă, dar care a readus liniștea și zâmbetul pe chipul copiiilor săi.  Pentru puțină vreme însă. Și nici nu are importanță care ar fi fost imboldul inițial ce l-a făcut pe tată să se plângă Statului Francez că i-au fost răpiți copiii.

Răpirea internațională de copii se judecă în procedură de urgență, cu presiunea care, și dacă  nu se vede, există între cele două state implicate, și nu poate decât să atârne greu pe umerii celor care soluționează o asemenea cauză.

Și acum vine motivul pentru care am scris această poveste, una din miile de povești ale celor care aleg Occidentul iar Occidentul ăsta se dovedește, până la urmă, că nu poate fi asemeni pământului natal – chiar și atunci când acesta din urmă este mai sărac și mai puțin spectaculos, cu mai puține oportunități și înșurubat încă în tradiții care țin de bunul simț și de un sentiment pe cale de dispariție din lumea mare: dragostea, în forma ei neconvertită.

După fuga mamei în România, tatăl celor doi micuți i-a cerut deci înapoi: dar nu oricum, ci accesând procedura internațională a așa numitei ”răpiri de minori”, asică prin intermediul unei modalități care, printre altele, poate avea repercursiuni asupra viitorului mamei.

Dar nu i-a cerut înapoi în Franța din prea multă iubire față de copii, o iubire pe care n-a probat-o nicicum până la acest moment, iubire care nu apare nici în vorbele lui, nici în faptele lui. Potrivit propriilor cuvinte, Franța e ”mai mult decât România”. Franța le-ar oferi copiilor lui un viitor mai bun.

Un viitor mai bun și tatălui pentru că, astfel, nu mai trebuie să achite pensia de înteținere, ba chiar are dreptul la reduceri substanțiale la impozit, având persoane în întreținere. Scutiri reale, nu ca în România, deci domnul C. are un motiv bun, nu-i așa?! are dreptul să își vrea copiii înapoi.

Și mai dramatic e faptul că a venit o psiholoagă, angajată la direcția de protecție a copilului, și a făcut o evaluare a băiețelului. Raportul e minunat, cuprinde detaliat sentimentele profund occidentale ale tatălui, sentimente cu care n-am nimic, desigur, doar România face parte din Europa; doar că raportul nu menționează nicăieri că psihologul ar fi constatat iubirea reală a părintelui patern față de băiețel (interesant, pe parcursul procesului, fetița nu a prea a fost luată în calcul de tată, poate pentru că e prea mică sau poate doar pentru că nu e… băiat?).

Raportul zice doar că ”tatăl îi vorbește calm, cald, manifestându-și afecțiunea față de copil care o acceptă, bucurându-se”.

Păi cum să nu se bucure un copil de 5 ani, care nu și-a mai văzut tatăl din luna decembrie, și atunci l-a văzut doar câteva ore, căci tatăl avea alt program și se grăbea, iar acum, la întâlnirea lor, domnul C. a venit cu brațele pline de jucării pentru micuț? Nu trebuie să fii psiholog ca să imaginezi motivul bucuriei unui copil în fața unor jucări noi, într-un mediu nou, diferit de cel din ”maison-ul”  în care tatăl dormea în pat cu amanta și copilul pe jos, pe saltea, sau în care copilului îi erau lungite urechile de același tată iubitor.

Ziceam că raportul reproduce opinia tatălui, ca un far călăuzitor pentru ceea ce, în opinia tatălui, va urma: ”În timpul demersului anamnestic, domnul C. arată faptul că va face toate demersurile legale pentru a-i aduce înapoi în Franța pe copiii lui, motivând faptul că țara în care locuiește  este dezvoltată din punct de vedere economic și acordă mai multe oportunități dezvoltării educaționale pentru copiii săi”.

Da, a fost o vreme când Franța, ca și Germania, ca și Spania sau Italia, ofereau românului de rând sau celui întreprinzător mai mult, mult mai mult decât România: mai mulți bani, mai mult confort, mai multă libertate și libertinaj, și, de ce să nu recunoaștem, chiar oportunități profesionale, educaționale reale.

Dar azi Franța, țară al cărui cetățean sunt și pe care o iubesc pentru că reprezintă, pentru mine, a doua mea patrie, e departe de gloria ei d’antan (de altădată). O simplă răsfoire a presei, a informațiilor din ultimii 3-4 ani, o demonstrează, orice om de bun simț o știe, nu are rost să intrăm în detalii dureroase.

Dar dacă îți vrei copiii înapoi într-o țară ”mai dezvoltată” doar pentru că ai căzut în fund în fața lumii occidentale și nici măcar n-ai observat că nici Occidentul nu mai este ce a fost, atunci e dramatic. Dar și mai dramatic e să îi vrei acolo pe copii, deși tu însuți, propriul lor tată, amețit de prietenii ciudate și de droguri, îi pui în pericol pentru că tu însuți ai devenit un pericol.

E fără alte cuvinte. Și, din păcate, e, sau poate fi, pe viața unor copii. Copii în carne și oase.

Români de felul lor, viitori emigranți pe termen lung într-un Occident al cărui miraj nu a încetat să ne copleșească, să ne subjuge, chiar și atunci când prețul plătit – viitorul unor micuți – este imposibil de acceptat.

Ce face România?  Eu cred că, dincolo de orice procedură internațională, e vremea să-și păstreze aici copiii. Căci mama, așa cum se mai întâmplă uneori cu mamele cărora le-a ajuns cuțitul diasporei la os, n-a făcut nimic altceva decât să îi ”răpescă” pe micuți … la ei acasă!