Popularitatea lui Orban în România este de 57%. Institutul Nézőpont din Budapesta a dat publicității rezultatele unui sondaj de opinie despre percepția premierului Ungariei, Viktor Orban, în rîndul românilor

De vorbă cu Marin Preda

Am spus cu mai multe ocazii că am o listă a lucrurilor pe care mi-aș dori să le fi făcut, dar care au devenit imposibile și urmează să mă însoțească dincolo sub formă de eterne regrete. Primul punct pe acea listă este lipsa unei convorbiri cu Marin Preda.

Un bun prieten de familie, care între timp a trecut și el – mult prea devreme – în neființă, mi-a propus o astfel de discuție purtată între mine și mine, un fel de dialog monologic (sau monolog dialogic?!). În care eu aș pune întrebările și (alt)cineva din interiorul meu ar încerca să dea răspunsurile. Inițial ideea mi s-a părut trăsnită. Pe măsură ce am reflectat, însă, am început să mă împrietenesc cu ea. În lipsă de ceva mai bun! Și acum, că tot s-a ivit ocazia – una festivă –, e momentul să aștern și eu pe hârtie – sau pe sticlă – câteva gânduri frânte. Ce-aș fi vrut să-i spun, ce-aș fi vrut să-l întreb și pe alocuri chiar și ce-aș fi așteptat să-mi răspundă. Se împlinește un secol de la nașterea celui care n-ar fi vrut să moară… atât de devreme. Nu de alta, dar au rămas atâtea lucruri nescrise!

Purced la introspecție fără vreo garanție că acele crâmpeie de cugetări s-ar putea suprapune cât de cât peste ce mi-ar fi oferit realitatea. El însuși spunea, după vizita pe care a făcut-o la Hanoi, unde „n-ar fi crezut să ajungă vreodată” că… trebuie să te apropii, ca să poți înțelege cum un ceva, un lucru care pare banal văzut de la distanță și prin ochii altcuiva – de pildă ai fotografului –, devine un spectacol de neuitat și unic atunci când e văzut cu propriii tăi ochi. Ce-aș mai putea „vedea” eu, la distanță de atâtea decenii, și ce unicitate aș fi putut vedea atunci, dacă… Am început acest text în urmă cu câteva săptămâni. Rândurile au curs continuu pe sub degete și prin fața ochilor, precum Pârâul Câinelui prin Siliștea Gumești, purtând aluviuni de tot felul. S-au scurs și mi-au alunecat printre degetele pline de nemulțumirea care se acumula pe măsură ce veneau din spate alte și alte rânduri. Riscam să las curgerii întâietate și să pierd tot șuvoiul. Ca să mai pot prinde câte ceva, mi-am impus un stop-cadru și l-am înghețat în forma pe care o prezint aici.

Pot spune măcar ce-aș fi vrut să văd? Aș fi vrut să văd omul sau scriitorul? S-ar putea spune că pe scriitor l-am „văzut” destul și că s-ar cuveni să-l cunosc, după ce i-am citit cărțile de atâtea ori. Nu mi se pare c-aș fi reușit. Dacă ar fi așa, n-aș descoperi de fiecare dată, cu fiecare pagină recitită după ani și ani, un vechi-nou personaj. Unul și același Niculae, Ștefan ori Victor Petrini, îmi apare cu zeci de fațete ale sufletului, coji de ceapă ce se dau în lături la fiecare lectură. Și asta în una și aceeași ipostază, care n-a părăsit absolut deloc textul tipărit cu decenii în urmă. Să fi avut personajele atâtea fețe? Nicidecum. Doar unghiurile din care le priveam eu de fiecare dată erau altele… și mereu prea înguste. Dezvăluirile sunt picurate cu atâta finețe și zgârcenie mărinimoasă, de parcă ar spune: „Citește mai departe și o să afli și mai multe… Nu e chiar așa… E și mai și! Mai citește o dată și ai să vezi că (nu) eu eram acela care… Nu numai că…, dar și… „Pe ce se bazează” că cititorii o să-i dezlege enigmele atunci când el li se oferă astfel pe tavă?! Sau poate că nu vrea să fie descoperit? Are rost să mai încerc să pun laolaltă piesele, mult prea mici și mult prea enigmatice, și să sper că, într-un final, aș putea întregi acel puzzle mult râvnit? Nu cumva mă voi trezi cu el sfărâmat de îndată ce-aș contempla edificiul astfel finalizat? Și apoi, cum te poți stăpâni să nu treci fiecare cuvânt prin filtrul propriilor trăiri?

Descrierile puținilor silișteni care-și mai amintesc de el nu mă satisfac. Vorbe aruncate în doi peri, precum „Un îngâmfat! Nu dădea bună ziua!”, „Umbla cu capul în pământ” ori „Nu vorbea neam, de parcă era mut!” nu fac decât să confirme lipsa de înțelegere cu care a fost întâmpinat acela care le-a scrutat mințile mai mult și mai bine decât le-ar fi convenit lor. Fără să-și dea seama că fără ochelari nu prea vedea lumea, iar când și-i așeza pe nas, vedea hidoșenia care îl lăsa mut. Alții l-au bruscat cu indignare crudă: „Cum ai îndrăznit să mă faci (să-mi faci familia) de râs?” Indignare care mustea de îngâmfarea celui făcut celebru, deși altfel decât și-ar fi dorit el… Ceea ce n-a împiedicat pe niciunul niciodată să se împăuneze cu denumirea Moromete, fără să-i fi citit vreodată cărțile. Să-și prezinte obârșia în orice împrejurare s-ar fi aflat, cu mândrie locală stângaci disimulată – cu speranța obținerii unei indulgențe admirative din partea interlocutorului –, evocând numele satului natal împopoțonat cu un „satul lui Marin Preda”. Nu m-au satisfăcut nici ecranizările romanelor sale, dovada cea mai clară că niciunul dintre implicați nu a văzut lumea prin ochii scriitorului.

Ce-aș vrea să știu eu despre omul care a fost Marin Preda? Pot să mi-l imaginez izbucnind în râs în situații care multora nu li s-ar părea de loc hilare, ba pe unii chiar i-ar revolta. Cum să râzi când cineva se împotmolește în mrejele pe care i le întinde destinul, fără să te străfulgere ideea că tu ai putea fi următorul? Cum să te amuzi când gândirea cuiva – fie el om cumsecade ori ticălos – își face loc spontan, țâșnind „pură ca un izvor” menit mai degrabă să te cutremure? Altminteri… Cum să nu râzi în fața neputinței grele ca plumbul pe care ți-o inspiră cel mai grotesc absurd? Era de fapt o fire veselă sau una care râdea de propria posomorâre?

Și cum rămâne cu caracterul (auto)biografic al scrierilor sale? Câte de mult s-a inspirat din viață și cât a fost fantezie debordantă? În prefața unuia dintre romane (sau era de fapt postfața aceea care includea o discuție a autorului cu el însuși?!) Marin Preda spunea că sentimentele descrise în cărțile sale sunt autentice… Atât de multe?! Hm! La urma urmei, de ce n-ar fi așa? Câte nu încerci și câte nu te încearcă într-o viață de om, mai ales într-una trăită atât de intens, prin care ai mers cu simțurile la pândă și cu inima deschisă, receptive la vibrații de tot felul? Aș vrea să știu cum e atunci când persoana care pentru tine reprezintă o lume întreagă îți întoarce spatele și pleacă în căutarea unei alte jumătăți… luând cu ea și singura ta lume. Care zburase atât de ușor peste zidul ce ținea strajă sufletului, cuibărindu-se drept în mijlocul lui, și apoi se strecura ca un răufăcător printre dărâmături, lăsând în urmă un gol imens. De unde iei puterea de a porni iarăși în căutare, fără certitudinea că vei mai izbuti vreodată să-ți încropești o altă jumătate, din cioburile unei lumi sfărâmate?

Poate că „sensibilitatea” exacerbată și noua corectitudine politică ipocrită de astăzi l-ar declara misogin sau l-ar acuza de cruzime față de animale… Oare el s-ar autodefini astfel?! Ce-i drept, nu pare să năzuiască să atingă nivelul de pătrundere a sufletului feminin al lui Tolstoi, dar, tot el, scriitorul-om, a fost capabil să-și picure ființa în mișcătoare epistole menite să vindece de plecare pe aceea care i-a atins sufletul… Un suflet mâhnit și fragil, care mereu și mereu și-a căutat perechea pierdută în altele care i-au încrucișat drumul. Pe cât de fragil sufletul, pe atât de grosolane îi păreau hohotele pe când se scufunda într-o suferință batjocoritoare la adresa suferinței, a unei suferințe parcă sadice, atunci când jumătatea aceea de suflet ușor și ușuratic nu se putea sau nu se voia mulată pe jumătatea statornică, dar rapace… Voia mai mult, mai multă înțelegere, mai mult timp, mai multă iubire. Foamea după viață i se amplifica pe măsură ce-o devora. Setea de iubire nu pare să-i fi fost potolită vreodată, deși se canonea să înghită cu lăcomie și să-și facă provizii pentru mai târziu. Dar proviziile doar îi amplificau tristețea. Fiindcă s-a dovedit că… fără dragoste, nimicul rămâne nimic. Cât despre animale, mai bine nu-l întreb. Mi-ar reproșa cu siguranță cruzimea incomparabilă a lumii moderne, care le înghesuie în ferme industriale, în care se devorează reciproc, private și de lumina zilei…

Și-a cunoscut bine dușmanii, orbiți de invidie și care-și doreau în permanență să-l vadă sfârșind undeva, lamentabil, într-un șanț oarecare? Le-a deslușit sufletele, a încercat măcar să nu și-i facă dușmani, sau să-i evite, ori s-a repezit în întâmpinarea lor, înarmat cu încredere, precum conducătorii de oști și popoare, pe care el însuși îi critică pentru naivitatea cu care-și subestimează anturajul?

Pe cât de valoroasă și de pregnantă e moștenirea spirituală lăsată posterității, pe atât de spălăcite și spălate îi sunt urmele materiale (cu excepția cărților tipărite, dar până și pe acelea le putem digitaliza). S-ar putea spune că, pe cât de repede i se ștergeau urmele pașilor din praful ulițelor și de pe miriștea plină de țepii aridei câmpii a Dunării, pe atât de tare i se înfigeau rădăcinile în brazda veacurilor. A dispărut aproape tot din ce i-a fost cândva tovarăș. Bojdeuca lui Creangă a dăinuit până astăzi, casa copilăriei lui Marin Preda este pe cale să ajungă una cu pământul din care a răsărit și să se scufunde din nou în țărâna frământată cândva de mâinile Moromeților. Cu atât mai elocvent se conturează sălașul săpat în sufletele cititorilor pentru eternitate. Cei rămași în urma lui nu s-au grăbit să-i cultive urmele materiale… nici măcar locul odihnei veșnice. Prietenii (dacă i-o fi avut vreodată!), ca și dușmanii, și-au dorit să-l poată da uitării. Nu-i lasă însă scrierile sale, care veghează mai vii decât oricând la căpătâiul celui care a avut o prea mare încredere în prea micii oameni…

Ce-aș putea să-i spun eu, care nici măcar nu existam la vremea când el își făcea celebru satul din câmpia unde „timpul avea nesfârșită răbdare cu oamenii”? I-aș spune că aș vrea să știu dacă s-a simțit cel mai iubit sau cel mai trădat dintre pământeni. Da, trădat de invidie, de iubire, și trădat de credință. L-aș întreba dacă i-a fost dat să întâlnească ființa care să întruchipeze tot ce-i plăcea lui să vadă la viață și dacă ea se regăsește în vreuna dintre eroinele unuia dintre romane? Cred că acea ființă ar trebui modelată piesă cu piesă din firimiturile decelate în fiecare dintre protagoniste. De la Ioana, care-i dăruiește o fărâmă de suflet nepătat la părăsirea satului natal întru cunoașterea marii lumi delirante de-afară, și până la încăpățânarea neînfrânată a unei Matilde extenuate de inconsecvența rebelei ei firi. Eroine care se sfărâmă în mii de cioburi, culese și reasamblate de eternul căutător.

Nu-și plăcea imaginea din oglindă și știa că nu-l plac mulți… Poate de aceea nu insistă pe descrierile fizionomiei în cărțile sale? A celei proprii și a persoanelor care-i devin al doilea eu. O face doar la aceia aflați la mare distanță sentimentală și pe care ni-i prezintă cu amănunte răscolitoare, ca și când ne-ar spune: „Luați aminte, că a doua oară nu-mi mai pierd timpul cu el.” Altora le trece mai întâi trăsăturile prin luminile și umbrele emoțiilor pe care aceia i le trezesc în adâncurile sufletului. Prezentarea fizicului debutează în treacăt și cu neatenția pe care-o dai oricărui lucru lipsit de însemnătate, fiindcă privirile lui se află în căutarea adâncimilor, a dedesubturilor, care de multe ori îl surprind… cu un sprijin nesperat, tocmai când era pe cale să alunece; îi tulbură simțurile, tocmai pe când se credea stăpân pe ele; îl iartă, tocmai pe când se credea pierdut; îi dau sentimentul că nu (mai) e singur pe lume… Cât despre cei care i se cuibăresc în suflet… își lasă cititorii să și-i imagineze, fiecare cum dorește, fiindcă pe el l-a învățat viața că toate sunt schimbătoare și nimic nu este ceea ce pare sau se dă a fi. Una și aceeași femeie întrece în strălucire orice zeiță, pentru ca un pic mai târziu să capete trăsăturile unui bărbat din care țâșnește toată sluțenia sufletului! Alteori, când totuși se dedică descrierilor, alocă înfățișării caracteristici sufletești. Zâmbetele sunt candide ori perfide, trăsăturile feței energice ori vlăguite, privirile viclene, vicioase, nimicitoare… iar glasul, glasul e capitalul pe care făuritorul caracterelor îl mânuiește cu măiestrie neegalată.

Dacă i-au plăcut discuțiile? Aș vrea s-o știu, dar nu am cum să aflu dacă lungile și profundele cugetări au avut loc în realitate sau doar în paginile cărților. Oricum, pare să fi avut preferințe și să fi făcut deosebiri între vorbe și cuvinte, între ce produceau gurile și ce suporta hârtia. Pare-se că era foarte exigent cu textele, lăsate mult prea mult să se dospească în sertare înainte să vadă lumina tiparului. Mereu nemulțumit că tot ce-ar fi avut de spus și-ar fi putut descrie fusese deja spus și descris de altcineva… De vină erau miile de cărți pe care le citise și care-l făceau să scrie cu atât mai puțin cu cât citea mai mult.

I-aș spune că mereu l-am invidiat pentru lectura vastă. Pentru condițiile pe care le primea la acea vreme un scriitor. La urma urmei, nu e de colea să fii trimis la Sinaia, Snagov sau Mogoșoaia ori la malul mării, să ți se pună la dispoziție casă și masă, iar tu… doar să scrii. Asta în condițiile în care, astăzi, prea puțini pot să trăiască de pe urma scrisului. Mi-ar răspunde – poate – că asemenea „condiții” nu înseamnă mare lucru și că de multe ori pot alunga inspirația. E ca și când ai încuia o femeie într-un apartament utilat cu tot necesarul și i-ai cere ca în nouă luni să dea naștere unui copil frumos, inteligent și care să placă celor mai mulți… Sau i-ai cere unui om de știință să pună la cale o invenție extraordinară, care să bată tot ce-a fost înainte. Cum să faci asta, fără să știi ce-a fost „înainte”? Cum să scrii despre „altceva”, fără să știi ce s-a mai scris? Iar dacă te apuci să citești, ca să afli, te manevrezi singur într-un nou impas: Afli că s-a spus cam tot ce-ar fi fost de spus și că n-ai face decât să recurgi la serbede repetări. Ai deveni un jalnic plagiator și altceva nimic. Cum poți să scrii ceva nou despre viață, fără s-o trăiești mai întâi? Iar inspirația e mai capricioasă decât oricare dintre eroinele din romane. Vine când i se năzare și te surprinde în cele mai nepotrivite momente: în drum spre slujbă într-un autobuz aglomerat; în plină activitate, când ai de rezolvat o mie de treburi și atenția se cere distribuită mai ceva ca apa din stropitoarea ce se străduiește să revigoreze veștejeala. Te asaltează în plină noapte cu fraze de o frumusețe ireală care pălește, dacă le lași să adaste până în zori. Ba parcă ți se preling printre degete și se evaporă și dacă te trezești și încerci să le stăvilești fluxul și să le așterni pe un petic de hârtie. Cu fiecare literă ce prinde contur, se destramă și magia care ți-a împrăștiat somnul… Cum să scrii la comandă?!

Îl văd prin paginile cărții pe care, aproape 40 de ani mai târziu, o copilă a aceleiași câmpii o lua cu ea s-o citească la umbra salcâmilor în care-și ducea la păscut capra, călcând – poate – pe urmele lăsate de pașii celui care mergea desculț pe lângă cai, cu picioarele făcute ferfeniță de pietre și de țepii miriștii. Îl văd trântit în iarbă, cu fața spre cer și cu mâinile sub ceafă, întorcând spatele pământului din care voia să se smulgă cu orice preț, ca să ia cu asalt infinitul și aștrii săi. Să se ia la trântă cu viața și să-i frângă îndărătnicia… care venea dinlăuntrul lui. Sătul de pământul pe care-l cutreierase împotriva voinței, și fără niciun chef să-i sărute brazda neagră și lutoasă precum eroii lui Rebreanu. Ce mare scofală mai era și brazda aceea! Pe el îl chemau glasurile din lada cu cărți al lui Cîrstea lui Ion Dumitrache și nu glasul pământului. Pentru el trupul și viața lui erau doar un mijloc pentru a o înlesni pe cea a spiritului care clocotea în el.

Copilul câmpiei nu voise să dea ascultare vocii ademenitor-amețitoare a pământului de dedesubtul lui, o voce care străpungea trupul sortit să redevină una cu el. Una cu pământul, al cărui fiu era și care-i îngăduise să se bucure de viață. S-o ia ca pe un dar și nu ca pe o pradă. Să-l simtă mereu alături și să nu-și ia zborul, fiindcă, cu atât mai dureroasă îi va fi căderea. Ce-a făcut copilul câmpiei scăldate în mult prea multul soare cu darul care i-a fost sortit? Cu acel dar pe care și l-a dorit cât mai îndelungat, măcar atât cât îi fusese hărăzit lui Tolstoi … ca să mai poată scrie… Mereu i-a fost teamă c-o să-i fie curmat brusc, ca lui Dostoievski. La fel de brusc pe cât își începuse aventura și conștiința proprie, pe când le smulgea pâinea celor din jurul mesei mici și rotunde pe trei picioare scurte, prea mică pentru prea multele făpturi adunate de foame împrejurul ei. Ce-a făcut el cu neprețuitul dar?

„Dacă aș ști că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viața, mi-aș lua toate măsurile de siguranță pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură hotărâtoare, aceea de a renunța la scris, nu aș lua-o.” Nu a luat-o, și a scris mai departe. Cât i-a fost dat de semeni și cât i-a fost dat de pământul care-l aștepta cu brațele deschise…

Nu s-a pierdut în interminabile discuții cu natura precum Tolstoi, răsfățatul de soartă, care ieșea în mijlocul ei s-o contemple și să simtă pe propria-i piele ce simțeau cei care ieșeau forțați de destin să-i smulgă hrana cu truda ancestrală. Nu era nevoie ca natura să-i spună că e fericit cu ea, fiindcă „știa și așa”, că doar era parte componentă a Marii Naturi. Doar atunci când aceeași voce interioară i-a spus-o pe șleau, cu lipsa de cruțare tipică, a început s-o vadă așa cum era: eternă. Când și-a dat seama că după el, zeci și sute de ani mai târziu, vor trece și alții pe acolo, aceleași părți componente perisabile ale ei, și o vor vedea. Poate cu ochii lui, poate cu alți ochi, cine putea să știe? Cuvintele care l-au fascinat atât păreau prea mici pentru a-i descrie măreția. Și totuși… puterea cuvintelor s-a dovedit a fi una colosală și a rezistat tăvălugului timpurilor.

L-aș întreba câtă viață i-a mai rămas, după ce-a dăruit-o rând pe rând, bucățică cu bucățică, clipă de clipă eroilor și eroinelor din cărțile sale. Aș vrea ca răspunsul să sune: „Multă. Toată. Și încă și ceva în plus: Eternitatea.” Și totuși, ceva mă face să cred că răspunsul său ar suna altfel… A împlinire neîmplinită. Ar mai fi avut viață de dăruit, dar viața a vrut altceva de la el. Destinul i-a cerut să aleagă între viețuire și nemurire… Nu i-a oferit și una și alta, ci ori una, ori alta. A ales instinctiv și poate și involuntar nemurirea. Și pentru asta a trebuit să moară. Dacă n-ar fi murit, n-ar mai trăi și acum. Îi doresc veșnicia, fiindcă a meritat-o!

L-aș mai întreba și dacă crede în reîncarnare și în ce trup și-ar dori să revină. Mi-ar răspunde că în niciunul. Carnea e un înveliș prea greu pentru suflet și o inutilă povară. Îi stingherește mișcările și îi ciuntește libertatea gândirii. Dar crede și speră cu tărie într-o reînsuflețire.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

17 comentarii pentru articolul „De vorbă cu Marin Preda”

  • Buna ziua, cum sa accepte neo-liberalul cu studii chipurile de istorie cocotat in functia de sef de partid Alexandru Muraru ca un scriitor roman din epoca comunista a descris magistral, in stilul marelui scriitor francez Balzac modul real in care se afla taranimea in plina guvernare PNL -din epoca de aur a capitalismului romanesc !? Sau cum sa reuseasca aceste personaje de tipul fratilor MURARU sa convinga aceste poporul roman ca trebuie sa-i fie rusine si sa se delimiteze, eventual sa-l repudieze si sa-l arunce la gunoi orice manifestare publica legata de faptul ca avut un cercetator genial care a descoperit insulina descoperirea fiind facuta chiar intr-un stat cu conducere socialista !?
    Dar de articolele publicate de poetul Mihai Eminescu in ziarul Timpul in care subiectele erau incompetenta politicienilor !?

  • Cred ca de ziua lui, anul acesta, dumneavoastra ati facut prin acest articol cel mai frumos si CEL MAI DIN SUFLET dar pentru Marin Preda. Va multumesc, voi pastra articolul.
    .
    (Deseori se intampla ca la aniversari sa fie vorba mai mult despre autori decat despre sarbatoriti, s-a intamplat si anul acesta prin unele locuri, dar nu la dumneavoastra, iar asta nu este deloc o surpriza)

  • Parerea mea e ca e mai bine sa nu cunosti omul din spatele notorietatii. E adevarat ca poti avea si surprize placute, uneori. Dar se pare ca in general balonul se sparge prea usor si s-ar putea sa nu ne placa mirosul aerului continut. Mai bine sa-l privim fara sa incercam sa-l atingem. Ca exemplu, sunt atatia mari artisti care in afara scenei sau ecranului…dar mai bine s-o lasam asa si sa privim mai departe la film. Trezirea la realitate nu este intotdeauna o experienta placuta.

    • Adevărat. Și asta mi-a trecut prin minte, dar… Întotdeauna am crezut în binele din oameni și am dat fiecăruia (cel puțin) o șansă… Până când mi-au demonstrat contrariul.

  • „…n-aș descoperi de fiecare dată, cu fiecare pagină recitită după ani și ani, un vechi-nou personaj. Unul și același Niculae, Ștefan ori Victor Petrini, îmi apare cu zeci de fațete ale sufletului”

    Un elev se prezenta cu regularitate la biblioteca scolii pt a-si alege carti . Bibliotecara ii indruma si recomanda cu gentilete lecturile .
    Intr-o zi , elevul cere o anume carte .
    – Dar cartea aceasta ai citit-o acum cativa ani . E aceeasi .
    – Da , dar eu nu mai sant acelasi.

  • daca tot e cu regreteee…am facut si io rost de unul: :))))

    daca eram cit Marin Preda, barim, stateam si noi de vorba. acu daca nu sint…aia e. ( deci pina la urma creca nu suna a regret, dar…hai sa zicem ca e :)) )

    • Nu trebuie chiar atat, dar Il poti traduce intr-o limba straina macar… si altfel vei fi privit!
      O limba vorbita prin tarile pe unde mai sunt si cititori, de preferinta.
      Sau lasa, se va ocupa ICR-ul, cand o fi Nila sef acolo. :))))

  • exista regrete eterne si regrete vesnice :))
    adica…regretele se manifesta prin superpozitii:)))

    regretele eterne sint dorinte neimplinite, care insa se vor implini la Infinit:)), ele manifestandu se pe taramul Timpului
    regretele vesnice sint dorinte neimplinite, care insa se implinesc…dincolo de Timp, pe taramul Anotimpurilor.

    cu dorintele vesnice e cam asa: atunci cind Timpul dispare din ecuatia de miscare a ‘dorintelor neimplinite’,
    ‘partile’ Intregului incep sa se asambleze, dezvaluindu l:),
    caz in care Marin Preda se suprapune peste Steliana Huhulescu se suprapune peste onlian se suprapune peste alta si alta ‘parte’ a Intregului, asamblandu l pe Adam,
    caz in care ‘regretele’ dispar brusc, metamorfozandu se in E!, ca ce regrete sa ai, in ce l priveste pe Marin Preda spre ex,, …daca esti Una cu el?!:)))

    tocmai de asta cred ca puteti sta de vorba cu Marin Preda doar daca va pozitionati fix intre dvs si Marin Preda :))), tratandu i pe amandoi cu egala consideratie :))))

  • …ce tacuta sinteti 🙂

  • cam asa arata lumea dvs interioara? :))
    ….nu i asa ca nu va plictisiti niciodata?:)))
    …zambiti des? :)))),…cel putin in sinea dvs?:))))

    • Nu mă pot plânge de plictiseală și, da, încerc să zâmbesc cât pot de des 🙂
      Am scris acest articol ca să mai micșorez puțin eternitatea… regretelor 😉

  • asta cu ‘regrete eterne’ simt ca o sa ma siciie :)) tot asa cum m a sacait aia cu ‘in democratie nu exista tradare’, asa a zis Maestrul:)

    concluzia la care am ajuns, cu ‘democratia lipsita de tradare’ e asta:
    daca in democratie nu exista tradare, atunci ‘tradarea’ e chiar democratia.

    prin urmare as zice, extrapolind, ca regretele eterne sint proprii Artificialului, proprii Mintii…superpozitia ‘singurica singurea’
    in Natura nu exista regrete eterne:)), singurul regret care ramane etern e acesta, zic eu: Mintea regreta etern ca nu i a trecut…prin minte:)) sa faca olecut altfel, la un moment dat, ca poate ca daca facea asta ii iesea faza cu ‘punerea la indoiala in stil plenar a Inimii :)))

    doamna doctor, ‘regretele eterne’ n au zi de odihna, ele nu pot spune ‘sint’, iata ma!, ele sint proprii Infinitului care…regreta perpetuu ca nu poa sa fie Zero:))))

  • daca ati fi avut o convorbire cu Marin Preda ea ar fi fost bulversanta.
    pentru Marin Preda :))))

    regrete. …eterne!:)))
    bineinteles ca ele se manifesta, la un moment dat, insa tot la un moment dat apare un zambet,
    care se lipeste de regrete:)) si se hraneste cu acestea pina cind din ele mai ramane doar… un zambet mai mare:))

    ‘L-aș mai întreba și dacă crede în reîncarnare și în ce trup și-ar dori să revină.’
    pai…in functie de regretele cu care ramane prin buzunare, in final, omul:)),
    ca regretele ce altceva sint,
    daca nu dorinte ireconciliabile?!,
    dorinte in stare pura…?! 🙂
    si, se stie, in Univers dorintele se implinesc, ca de fapt asta e Treaba Universului, …nu? 🙂

    ‘Se împlinește un secol de la nașterea celui care n-ar fi vrut să moară… atât de devreme. Nu de alta, dar au rămas atâtea lucruri nescrise!’
    …nu prea cred:)
    Universul e Drept :), tot ce a avut de scris a scris.
    ‘urmatorul Marin Preda’, din seria fibonacci cu aceeasi esenta, va scrie si el…tot asa, adica nimic nu va ramane nescris :)).
    tot ce e descris va fi scris, daca nu pe o hartie atunci pe peretii unor inimi, la nevoie chiar pe peretii Universului :)…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax