Decembrie 1989. Zece zile cât o viață | Misterioasa spargere a depozitului de documente de la Centru Universitar București

Sâmbătă, 16 dec.1989

Ora 8,30 Am avut o întâlnire scurtă cu activul de partid și din domeniul culturii, de la Capitală , moment în care, am făcut o trecere în revistă a pregătirilor din oraș și din instituțiile de artă pentru pavoazarea din municipiu, pregătirea pomilor de iarnă pentru copii și organizarea revelioanelor pentru oamenii muncii. A fost mai mult o formalitate.

Ora 11,00 Era convocată la mine, la Primăria Capitalei o întâlnire cu prof.dr. Panait Panait, directorul Muzeului de Istorie a Bucureștiului, reputat istoric și om de cultură, pentru a evalua stadiul unei inițiative personale de a se realiza un documentar istoric, pe cât se poate de complet, cu amintiri, puncte de vedere, opinii, etc ale marilor personalități, indiferent de trecut și de culoarea politică, ce mai sunt în viață.

Scopul era generos. Voiam să mai salvăm ce se mai putea salva din valorile autentice, dar necunoscute publicului, ascunse însă de iluștrii noștri înaintași. Pentru asta urma ca, pe baza unui program însuși directorul Muzeului și încă două persoane de încredere să provoace interviuri, să adune documente risipite, să descifreze de la descendenți, rude sau apropiați date despre politicieni, oameni de cultură, de știință, artiști, muzicieni, pictori, etc lucruri care să poată îmbogății patrimoniului de valori al capitalei. La cererea directorului Panait am schimbat locul întâlnirii și m-am dus eu la sediul Muzeului, Palatul Șuțu, sub pretextul că vreau să vizionez o expoziție care se deschisese de curând. La poarta de intrare în Muzeu m-a așteptat dl.Panait atenționându-mă că vom fi ascultați “ Azi noapte au montat microfoanele, dar vă voi spune despre stadiul lucrării când vizionați expoziția.”; a ținut să-mi precizeze directorul.

Am intrat în camera în care erau montate microfoanele, dar am plecat repede, să văd exponatele. Rămași în doi, distinsul director mi-a prezentat numeroasele aventuri prin care a trecut după inițierea documentarului. Mi-a spus cum a fost întrebat de ofițerul de securitate care răspundea de Muzeu, mi-a relatat despre presiunile făcute pentru a spune sau altcineva decât la securitate. cine este inițiatorul acțiunii și ce scop avea aceasta. I-a cerut angajamentul că nu va dezvălui nimic despre acest demers al organelor de siguranță ale statului și i-a dat acordul să continue acțiunea, cu precizarea că nici un document nu trebuie să ajungă la mine. M-a întrebat ce să facă în această situație și eu am formulat clar:” să vă opriți imediat și stopați toate demersurile începute, pentru că noi voiam să adunăm valorile necunoscute pentru istoria adevărată și nu documente pentru șantaj” cum vor, se pare, cei de la securitate acum. Noroc că am putut să transmit acest mesaj d-lui Panait, pentru că tocmai în acel moment am primit un telefon la secretariatul Muzeului să mă prezint imediat la capitală pentru niște probleme urgente.

Să fi fost întâmplător telefonul primit sau o făcătură ordinară pentru ca eu să nu aflu mai multe? Oricum de la Municipiu nu știa nimeni nimic despre telefon.

Peste ani m-am întâlnit la Cheia cu dl. Ciuceanu, fost director adjunct și parlamentar PNL care știa numai că pregătirea documentarului în cauză era supravegheată direct de securitate, care luase așadar caimacul unei acțiuni pentru cunoașterea multor adevăruri încă neștiute de români.

Un fel de ceață amorfă pusă pe așteptarea unei luminări din afară

Ora 16,15 Primesc la telefonul din mașina de serviciu un SOS de la Centrul Universitar de Partid, de la noul secretar cu probleme organizatorice, ales de curând, prin care-mi spune că trebuie să ajung repede acolo. Evenimentele începuseră să se precipite, dar unele aveau un suport fals, cea mai frecventă cacialma fiind anunțarea unor situații care nu au avut loc niciodată. De la Centrul Universitar mi s-a comunicat că presupusul autor al SOS-ului nici nu trecuse în acea zi pe acolo. Era deci o diversiune. Dar tot la fel de adevărat este că Centrul Universitar devenise un butoi de pulbere. Presiunea de la Timișoara se translata cu repeziciune și în București, evenimentele legate de evacuarea preotului reformat Laszlo Tokes erau reale, dar hiperbolizate, constituindu-se într-un prilej de agitație intelectuală imprevizibilă. La Centrul Universitar se spărsese depozitul de documente, altfel spus arhiva instituției, și fuseseră încărcate în saci dosare cu documente, registrele cu membrii de partid, dosarele de cadre ale personalului și principalelor personalități ale instituțiilor de învățământ superior și de cercetare, listele cu cererile de plecare din țară, fișele de cadre ale membrilor aleși în organele de conducere politică și administrativă.

A fost găsită lângă fereastra pe care s-au aruncat sacii cu documente într-o mașină fumurie și o listă cu fii de legionari neadmiși la examenul de doctorat, dar și un registru cu cererile de plecare în străinătate la studii și perfecționare. Scopul acestei sustrageri de documente a fost, fără îndoială anihilarea unei veșnice și obsesive țineri sub obroc de către partid a unei biografii care a întunecat ireversibil viața unor oameni, pe de o parte, dar și folosirea înscrisurilor respective pentru eventuale șantaje politice sau profesionale, pe de altă parte. Evident că nu au fost găsiți făptuitorii acestui “jaf” dar oricum această breșă avea intenții benefice. În Centrul Universitar, pe ansamblu, era un fel de ceață amorfă pusă pe așteptarea unei luminări din afară. Nu au fost inițiative revoluționare și nici semne de împotrivire, doar unele evenimente de “etichetă” a unor „personalități” mereu oportuniste. Câteva nume mai cunoscute au ieșit în față. De pildă, Petre Roman, conferențiar universitar la Politehnică, viitor prim-ministru și Adrian Gheorghiu de la același institut și-au predat carnetele de partid în momentul izbucnirii evenimentelor de la Timișoara. Profesorul Damian Ascani de la Arhitectură a făcut același lucru, dar aceste inițiative nu s-au transformat în evenimente așa cum mă așteptam eu, rămânând doar niște pâlpâiri de orgoliu. La Medicină, la ASE, la Construcții au apărut mici focare și vânzoleli în rândul unor cadre didactice, dar fără semnificație politică majoră, acestea topindu-se repede în interese și orgolii pentru ocuparea unor funcții în cazul unei transformări structurale posibile în viitor. In nici o instituție din București studenții nu au achesat activ la o formă organizată de opoziție politică până la izbucnirea evenimentelor de la Timișoara. Și nici intelectualii de vază din mediile științifice, din cercetare, din învățământ nu pot fi suspectați de vreo dizidență activă. Așa cum spunea un respectat coleg al meu “parcă toți sunt înregimentați într-o turmă înghețată” S-ar putea să fi fost așa, dar tot adevărat este că “inteligenția” a avut și un dizident respectabil, pe Mihai Botez, fost cercetător și ulterior ambasador al nostru în Statele Unite.

Și totuși, după “minunea” de la Timișoara mămăliga a explodat, cu tuci cu tot, și în Centrul Universitar. Aș face o adăugire. Nu știu nici acum dacă regimul comunist aflat de decenii în perpetuă agonie era așa de puternic sau dizidența, ca formă de opoziție, era așa de slabă ca să se înfrunte; dar sunt sigur că ambele au subminat poporului dreptul de a fi el însuși, fără politruci, oportuniști sau trădători.

De la CC ne întrebau mereu ce mai este prin Capitală

Ora 19,00 Aveam după atâtea lucruri întâmplate în aceeași zi o imagine destul de firavă despre evenimentele de la Timișoara. Lucrurile au evoluat rapid acolo, au avut deja loc lupte de stradă, au fost morți și răniți și multe arestări. La sediul Municipal era o atmosferă sumbră, apăsătoare. Toți auziseră câte ceva dar erau neîncrezători. Nimeni nu vorbea cu nimeni. Au venit la mine în birou secretarul cu organizarea Constantin Smeu și șeful Gospodăriei de Partid- Pascu Gheorghe să ne sfătuim cu programul de a doua zi. Discuția a alunecat repede spre situația dramatică de la Timișoara. Eram toți trei zdruncinați în suflet, ne puneam întrebări reciproce fără să avem însă o informație oficială. Bebe Petrescu, așa îi spuneam noi primului secretar, era dispărut ca măgaru-n ceață, oricum nu se putea conta pe el, era un om neterminat și netrebnic, fără minte, fără punct și fără virgulă în frază, fără opinie și fără crez. Nici de la CC nu primeam vreo informație, însă de acolo, ne întrebau mereu, ba pe Costică, ba pe mine, ce mai este în Capitală. Noi răspundeam la foc automat: e liniște, e bine, e totul normal, dar tocmai astea lipseau atunci. Mințeam, totul devenise o minciună. Noi nu știam ce să mai credem, nu știam ce să mai facem. Se punea problema pentru zilele următoare. Principalul erau oamenii și ne îngrijora alimentarea cu produsele de bază: pâine, apă, făină, mălai, ulei și dacă se putea să mai stoarcem ceva brânzeturi și carne din stocurile pentru export ale Ministerului Industriei Alimentare. Am dat telefoane, am pus primii secretari de la sectoare în mișcare, care nu mai știau ce să mai creadă. Dacă a venit revoluția sau nu. Era o derută generală, un fel de moină pâcloasă care se îmbina cu un vuiet de oarece voie bună și speranță nedefinită pentru oamenii simpli. Ei așteptau demult să se încheie cu parascovenia asta de socialism care-i adusese în sapă de lemn. Bunăstare nu, libertate nicidecum, pâine pe cartelă, uleiul la fel, nemaivorbind de carne care lipsea cu desăvârșire. Se mai desfătau bieții oameni cu acele tacâmuri de oase zise și adidași sau cu puii refuzați la export botezați popular frații Petreuș. Căldura era o mare problemă pentru oameni, curentul se oprea repetat sub presiunea unui consum industrial ineficient și nechibzuit. Apă era dar nu puteai să trăiești numai cu apă. Puișorii epocii de aur fugiseră de sub cloșcă și îngroșau punga celor băftuiți să profite de neroziile apocaliptice ale unui conducător bătrân, dogmatic, fariseu și tiranic. Așa cum spunea fostul ministru al finanțelor Gigea “ după încheierea plății datoriilor externe se intră inevitabil în plata nebuniei.” Dar nu știau nici ce-i aștepta, erau anesteziați de o vreme a unei carantine neîntrerupte, nu credeau nici în perestroika lui Gorbaciov, dar nici nu se asteptau la lapte si miere de la americani.

Telefoanele zbârnâiau într-una în biroul meu. Deruta, frica și incertitudinea se împleteau cu o speranță difuză de mai bine, cu o dorință de viață mai cuminte și mai așezată. Nu știam ce va aduce vremea de mâine, dar cu siguranță simțeam cu toți, că trebuie, este necesar și ar fi normal să se producă o mare schimbare, după o lungă perioadă inertă și înnegurată de inepțiile unui cuplu funest și dezumanizant. Momentul de cugetare s-a întrerupt brusc, când telefonul meu începu să cârâie drăcește la capătul firului era Emanoil- nebunul de lângă mine care toată viața m-a asasinat cu balsamul lui de cugetări angelice sau demonice, dar omenești într-un anume fel.

„Vezi Nicule, ți-am spus eu ție că totul se duce dracului. La Timișoara a început decontarea. E revoltă mare și se împușcă pe capete. Nebunul vrea să-și facă datoria până la capăt. Fugi dacă poți, de acolo, din infern” mă îndemnă și închise telefonul. Probabil că tremuram sub emoția celor auzite, poate că eram obosit pentru că m-am așezat neputincios pe Nu, nu voiam să aud asta, nu credeam că se va trage în oameni, că el, nebunul dictator va împușca propriul lui popor. După ce am băut puțină apă, le-am spus, aproape șoptit celor doi colegi: „V-am zis zilele trecute că totul este pe sfârșite și că o singură picătură de sânge este sfârșitul regimului. Da, așa este, am avut și am dreptate.” Acesta a fost și mesajul telefonului primit.

Era târziu, aproape 11,00 noaptea când ne-am despărțit. Eu am mai trecut pe la Sectorul 6 de care răspundeam, să văd care este atmosfera. Era târziu și se părea că este o noapte normală.

Ora 23,10 Acasă, soția mă aștepta cu lacrimi în ochi .Aproape plângea. Ne-am sărutat cum era obiceiul nostru și am întrebat-o ce s-a mai întâmplat? Nimic a zis ea, hai că vorbim după ce vezi copiii. Era obiceiul nostru de familie unită. A apărut Mihai, care m-a pupat și a sărit și Oana în brațele mele. Era și ea cu lacrimi în ochi și am întrebat-o ce s-a întâmplat? Nimic tata mi-a zis ea, doar mama vrea să ne aducă pe linia dreaptă. Am luat la fizică doar 9 în loc de 10 cum meritam. N-am zis nimic.

După acest mic ceremonial de familie, soția m-a tras ușor de mână și s-a îndreptat spre debaraua de descărcat nervii. A început să plângă în hohote și mi-a spus pe scurt: “ E rău tata, e foarte rău”. Mi-a dat telefon Geta de la Timișoara și mi-a spus că acolo e Revoluție, că s-a tras în oameni și că sunt foarte mulți morți. De atunci plâng într-una. Tu mi-ai spus după ce ai revenit din vizita din RDG că socialismul e în dric, că socotelile sunt aproape încheiate, că Honecker este terminat și că se duce și nebunul nostru până la Anul Nou. E adevărat , tata, sau m-ai mințit? Eu nu mai pot. Îmi vine să mor dar nu pot să fac asta pentru copiii noștri. Nu mai suport debaraua asta nenorocită, nu vreau să mă asculte cineva când vorbesc cu tine, vreau să fim și noi oameni adevărați cum sunt în alte țări. Vreau să mai râdem și noi tata și atunci dintr-o dată începu să plângă și să râdă , și o făcu, cu amândouă la un loc și chiar împleti doi pași de dans.

Era prea mult pentru mine. Simțeam că după o asemenea zi îmi pierd mințile și cu lacrimi în ochi am îmbrățișat-o.
Casa parcă se legăna și ea ca o nebună sau poate chiar ca un dric de îngropăciune.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii