Decembrie 1989. Zece zile cât o viață | „Tovarășa este speriată și în derută”

La rând, mi-au căzut în mână niște hârțoage despre „Emanciparea femeii prin artă” o „ operă neterminată” a lui Mihai Bandac și a altor câțiva artiști, îndeosebi pictori inclusiv Claudiu Tănăsescu, ziarist. În esență era vorba de o asociere a unor bărbați, toți unul și unul, care propovăduiau acest slogan ca mijloc de seducție sexuală pentru niște fetișcane interesate să cunoască „la cald” lumea bună a artiștilor. Totul nu era decât o farsă fără sclipici. Era doar o formă de divertisment ceva mai deocheat. În urmă cu ceva timp mă trezesc cu Mihai Bandac în audiență tocmai când începuseră evenimentele de la Timișoara. Voia să afle dacă mișcarea lor de emancipare a femeii prin artă intră la capitolul dizidență. „Nu, nici vorbă i-am spus eu, voi vă ocupați cu dezbrăcatul femeilor, nu cu prăbușirea regimului”. A plecat cam îndoit de răspuns și cred, cu părere de rău că n-a fost luat în seamă și el ca dizident. Știa el ce știa.

Pentru că de acele hârțoage erau agățate într-o copcă și un vraf de documente compromițătoare legate de activitatea gurului Bivolaru, le-am trimis și pe acestea la ars. Nu știu dacă am făcut bine.

În spatele fișetului am dat și peste niște tabele cu fiii sau fiicele unor reprezentanți ai partidelor istorice, a foștilor „trădători de țară” sau fii de legionari, rămase de la predecesorii mei cu menirea de a-i împiedica pe aceștia să avanseze pe linie profesională sau să-și dea doctoratul. Nu-mi amintesc să mă fi uitat vreodată pe ele dar sunt sigur că nu am pus în niciun fel și niciodată în practică această cerință stalinistă.

Aveam, după ce am scormonit acele documente, sentimentul că nu am greșit prea mult față de oameni și dacă am făcut-o a fost fie din necunoaștere, fie din încorsetare istorică.

Marți, 19 decembrie, 1989

În acea zi la Cabinetul 2 era parcă pustiu, doar un soldat cu un Kalashnikov la piept patrula pe holul de la intrare, Andrei Popescu, un fost coleg de la tineret, îmi spune că tovarășa este ocupată, a avut mai multe întâlniri și a dat mai multe telefoane. Au trecut pe acolo Bobu, Dăscălescu, Postelnicu și încă alți câțiva demnitari, a vorbit cu Nicu la Sibiu și cu Ilie Matei la Timișoara. A avut o întâlnire mai lungă cu Poliana, fosta soție pentru câteva zile a lui Nicu și fidelă intimă a răposatei, la care ținea foarte mult. Pe Poliana am cunoscut-o bine, era o fată foarte deșteaptă, frumoasă, cu un suflet delicat, plecată de jos din părinți foarte serioși, mereu îmbrăcată într-o modestie superbă. Ea a fost o victimă a vieții căzută, fără voia ei, între o femeie rea și un fiu răsfățat, ușor rebel și neascultător. Îmi amintesc de puținele rânduri, în care ne-am întâlnit între patru ochi când se deschidea și era exuberantă, cu poftă de viață și nevoie de prieteni. Nu era ursuză și nici simandicoasă, era apropiată de colegi și îi plăceau mult copiii. Spunea cum tânjea după o familie a ei, adevărată, în care să se simtă bine. Se întuneca însă repede atunci când era sunată de „mama soacră” la telefonul scurt, devenea speriată și irascibilă, se roșea și pleca grăbită la „vorbitor” atunci când era așteptată de savantă. Odată am vizitat-o la spitalul Elias unde a făcut o operație ușoară la un picior și pentru că eram singuri s-a dezlănțuit. „Eu nu am avut pe nimeni, Nicu era cu ale lui, eu cu ale mele, nu am fost soț și soție niciodată. Mamă-sa ne-a căsătorit, dar formal și de aceea am divorțat după un timp foarte scurt. Am fost un fel de noră pentru ea, dar victimă pentru el, am avut o viață irosită, anonimă și neînțeleasă. Aș fi vrut să fiu un om simplu, cu o familie curată, dar am fost copleșită de un neprevăzut groaznic. N-aș dori ca altcineva să treacă prin ce am trecut eu”. De atunci ne-am despărțit și mă gândeam adesea la drama străbătută de Poliana. A făcut și pușcărie pe nedrept, probabil ca o „victimă colaterală”. Mare păcat.

Pe seară, era aproape întuneric, Andrei Popescu, cumpătat și cuminte, jurist și scriitor , dizident acoperit și mai tot timpul suspicios, fost consilier al savantei, mă provoacă la o întâlnire „de taină” pe undeva pe străzile din jurul Operei Române, am schimbat câteva vorbe de curtoazie și ne-am afundat repede în drama de la Timișoara. Mi-a reiterat că la Cabinetul 2 este o atmosferă confuză, că „tovarășa este speriată și în derută”, că tot vorbește despre „proștii și trădătorii de lângă noi”.

L-am întrebat atunci dacă a mai trecut pe la Cabinetul 2 profesorul Ursu și prin vicepreședinte al C.N.S.T-ului, un rusofil crescut și convins și Gogu Rădulescu, un ins tenebru și umbros. Mi-a răspuns că nu-și amintește dar știe că cei de sus sunt speriați ca de bombe, că sunt închiși prin birouri și își sortează catrafusele. Nu vorbește nimeni cu nimeni, soldații înarmați până în dinți defilează pe la parterul și etajele C.C.-ului. E o atmosferă monstruoasă în toată clădirea, se verifică tunelurile de ieșiri, totul pare militarizat și gata de evacuare. Noi ce facem „neică”? mă întreabă Andrei Popescu. Mă gândesc să mă retrag la mine la Argeș îmi zise el, dacă nu ne vor consemna aici în cazarmă. „Nu știu ce să zic, Andrei, eu nu mă gândesc la plecare, avem multe de făcut și prevăd că va fi o nenorocire mare. Este vorba de aprovizionarea oamenilor, de alimentarea cu apă, cu energie, pot izbucni revolte și mie îmi este frică de un genocid, mie teamă că se va trage în oameni, ca la Timișoara. Dacă nu-i vine mintea la cap nebunului, dacă nu rămâne sau pleacă în altă țară, în București va fi baltă de sânge. Sunt îngrozit Andrei. Tu ai auzit de un complot, ceva? Se tot vorbește de turiștii ruși veniți cu miile ; dacă vor acționa ăștia suntem pierduți. Probabil că generalul Militaru, fost suspect de trădare, de-abia așteaptă să-și ia revanșa. Hai să vedem ce va mai fi în zilele ce vin”. Apoi ne-am despărțit.