Dejun cu Vladimir Putin

16. Un tratat scăpat pe jos

Cînd credeam că nu mai e nici o speranţă de prînz la Kremlin, gîndindu-mă cu groază că trebuie s-o pornesc în căutarea unei Autoserviri, fierberea din cadrul uşii a sporit brusc. Nu mai era nici o îndoială. Veneau cei doi şefi de stat! Şi dacă veneau, începea solemnitatea. Şi dacă începea, se şi încheia. Şi dacă se încheia, începea prînzul. Deși cu o întîrziere de vreo jumătate de oră. N-are rost să mai descriu pe larg şi alte momente din cadrul ceremoniei. Cum, după ce Preşedinţii s-au aşezat la masă, au descoperit de o parte şi de alta un tip şi o tipă care luaseră poziţie de luptă. Mai tîrziu, mi-am dat seama că respectivul şi respectiva aveau măreaţa misiune de a prinde cîte un Tratat de colţ, a-l ridica de la locul lui, a-l deschide, a-l vîrî sub nasul Preşedintelui său, a-l lua înapoi şi a-l închide. De ce nu binevoieşte însuşi Preşedintele să facă aceste operaţiuni simple, n-am să pricep niciodată.
Probabil că n-are timp.
Sau, pur şi simplu, n-are chef.

M-am întrebat, deseori, de ce şefii de stat, premierii, miniștrii, într-un cuvînt demnitarii a două state care iscălesc o hîrtie numită Tratat, scriu în acelaşi timp. Graţie ceremoniei de la Kremlin am găsit un răspuns. Şi nu oricum, prin deducţie logică, de exemplu, ci prin observaţie directă. Şi oamenii normali iscălesc tot soiul de hîrtii. Cînd mergi la ghişeul pentru plata impozitelor, funcţionarul dinăuntru îţi împinge sub nas un formular. Locul unde trebuie să-ţi pui iscălitura e marcat de respectivul cu o cruciliţă. Fără să te întrebe, funcţionarul îţi dă şi un pix ieftin, legat de ghişeu cu un şnur gros, ba uneori chiar şi cu un lanţ. Oamenii mari, cărora nu le putem spune anormali, ci altfel decît normali, deoarece anormali înseamnă altceva, iscălesc hîrtiile într-un regim net diferit de cel al oamenilor simpli. După ce preşedinţii au luat loc la masă, persoanele care şedeau de o parte şi de alta a sălii s-au apropiat în acelaşi timp (şi cu aceleaşi mişcări) de cei doi. Fiecare de şeful lui. Asta nu înainte ca o voce să anunţe solemn în ruseşte, tradusă imediat, la fel de solemn, în româneşte, că urmează ceremonia semnării Tratatului. Sala s-a înflăcărat brusc. Camerele de filmat au prins a zumzăi. Aparatele de fotografiat au tras cu tunul lor primele salve de flash-uri. După ce s-a trezit fiecare cu cartoanele sub nas, cei doi Preşedinţi şi-au scos stilourile, le-au deşurubat şi, fără a verifica dacă au cerneală (asta face în prealabil un ins cu un salariu dublu decît cel al unui academician), au pus peniţa pe locul de start al semnăturii. Trăgînd cu coada ochiului, au început să iscălească în aşa fel încît nici unul să nu termine înaintea celuilalt. Am aflat ulterior că asta e o normă de prim-rang a relaţiilor internaţionale, exprimînd într-o formă convingătoare egalitatea dintre ţări. După părerea mea, e un moment în care se verifică încă o dată adevărul că nu-i uşor să fii şef de stat. Noi, oamenii simpli, avem tendinţa, transmisă genetic de la străbunicul nostru de Neanderthal, să ne iscălim pe loc. Altfel spus, să încheiem cît mai repede operaţiunea, într-o manieră amintind de ultima lovitură de topor într-un buştean, lovitura făcută să-l spargă în bucăţi.

Pagini: 1 2