Democrația școlerilor

„Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, Domnul inginer sau Domnul profesor sau Domnul avocat”. – Neagu Djuvara- „ Era o vreme…”

Să fii dascăl este șansa de a trăi, clipă de clipă, în prezența tinereții, a bucuriei, a optimismului și a lipsei grijilor de tot felul. Cel care alege această meserie din dragoste pentru copii, din dorința de a împărtăși și  altora din preaplinul luminii sufletului său, este unul dintre privilegiații sorții. Dascălii mei mi-au fost modele, iar respectul pentru această meserie nobilă mi-a fost transmisă atât de ei, cât și de tatăl meu care, înainte de toate, era un înțelept ce știa și aprecia valoarea vieții nu în acumulări materiale, ci în bucurii spirituale, prin care plinătatea traiului pe pământ este atinsă la cotele lui maxime. Sunt două  dintre motivațiile mele de a deveni dascăl. Vremurile, însă, s-au schimbat. Democrația prost înțeleasă a intrat și în școală pe poarta din față. Se vorbește tot mai mult despre drepturile elevilor, despre necesitatea implicării părinților în activitatea școlii, inclusiv în actul educațional. S-a ajuns acolo încât unii elevi și părinți dau „directive” cum anume trebuie respectată programa școlară, cum trebuie făcută evaluarea, care metode didactice trebuie sau nu trebuie folosite, iar educația, pe care copilul ar fi fost necesar să o primească din familie, este pusă doar pe seama școlii. Am trăit două „fețe” ale aceleiași situații. Respectul și buna cuviință față de școală într-un regim despre care se spune în cărțile de istorie că a fost represiv și totalitar, iar pe de altă parte, lipsa de respect și de bun simț generate de  democrația unor „școleri”, cum i-ar numi Caragiale.

Este ora patru dimineața. Liniște și pace peste lume. Este ora la care majoritatea  oamenilor dorm. Dacă cineva te apelează la o astfel de oră, cu siguranță că s-a întâmplat ceva foarte grav, iar reacția este de alertă. Iată că  liniștea caldă a nopții din casa mea este sfâșiată de sunetul strident al telefonului. M-am trezit buimacă. În întunericul dormitorului nu am găsit peretele cu întrerupătorul pentru a aprinde lumina. Cu ochii închiși, împiedicându-mă de papucii de casă și de mocheta de lângă pat, pipăiam cu febrilitate pereții reci. Pe stradă a trecut o mașină, iar farurile ce mi-au străfulgerat camera m-au trezit de-a binelea. Am găsit întrerupătorul, dar sunetul telefonului s-a oprit instantaneu. Nu. Nu era celular ca să văd cine m-a sunat la ora aceasta. Era telefonul fix, așezat undeva pe hol. Gândurile mele năvăleau ca niște valuri uriașe, gata să mă strivească.
„S–o fi întâmplat ceva cu mama! Să o sun? Și dacă nu m-a sunat mama? O trezesc la ora aceasta o speriu și cine știe ce i se poate întâmpla, mai ales că este suferindă cu inima…”

Mă apropiam de telefon, mă îndepărtam de el, ridicam receptorul, apoi îl puneam la loc, să nu cumva să fiu sunată din nou și să fie ocupat. Am început să mă rog. Speram din tot sufletul că Dumnezeu îmi va răspunde rugăciunii, pentru că eram sigură că sunetul acela nu prevestea nimic bun. După câteva minute, care mie mi se păreau interminabile, sunetul telefonului venea ca un strigăt ce răscolea pacea unei nopți întrerupte de atâtea frici. Cu mâinile tremurând am ridicat receptorul dar mă înecam cu fiecare silabă, pe care aș fi vrut să o rostesc. Deodată în receptor aud o voce necunoscută. O piatră mi s-a luat de pe inimă, pentru că nu era mama. Vocea ceea însă îmi zgârâia timpanul:
— Alo! Doamna dirigintă? Mă faci să tot sun și nu răspunzi. Oare unde ești la ora aceasta?
— Bună seara sau bună dimineața, am îngăimat eu cuvintele de salut. Unde aș putea să fiu de vreme ce m-ați sunat pe telefonul de acasă?Dar nu vă supărați că vă întreb, cine sunteți?
— Sunt mama lui Andreea!
— I s-a întâmplat ceva Andreei? Întreb cuprinsă între un fel de bucurie, că nu era vreo problemă cu mama  și un fel sentiment de îngrijorare, pentru că Andreea, eleva mea din clasa a unsprezecea, care era, puțin spus, o rebelă.
— S-a întâmplat! Mor aici încet. Nu știți unde este Andreea mea?
— Nuuu! Dar n-a sosit acasă de la școală?

Andreea era o elevă frumușică, inteligentă, dar cu probleme privind încadrarea în regulamentul școlar. Lipsea uneori nemotivat dar mama, după ce venea și făcea circ la școală spunând că nu folosim metodele adecvate pentru a-i atrage și a-i determina pe elevi să stea cu plăcere la școală, după ce acuza cadrele didactice că nu au luat legătura cu familia să o informeze că fiica ei vine în fiecare zi îmbrăcată cu alte haine și toate de firmă, iar asta ca urmare a faptului că a golit în repetate rânduri cardurile părinților, deci după multe astfel de acuzații, trântea pe catedră un teanc de adeverințe medicale, ce atestau că pe Andreea o doare ori o măsea, ori capul, ori „în cot de lumea asta”, mă gândeam eu, dar nu puteam contesta diagnosticul stabilit de medic. Acum, iată că a dispărut, iar părinții au aflat asta doar la ora patru dimineața.
— Ba da. A venit de la școală, răspunde mama Andreei. A venit pe la ora trei, dar s-a îmbrăcat și a plecat în oraș. A spus că merge cu colegii și că vine acasă la ora unsprezece, dar nu a mai apărut și are telefonul închis. I-am sunat pe toți colegii, dar unii au telefonul închis, alții au strigat la mine să-i las să doarmă. De aia te-am sunat pe dumneata.
— Și eu de unde să știu unde ar putea fi? Spun ca un fel de scuză pentru că într-adevăr nu știam ce fac și pe unde ar putea fi elevii mei de clasa a unsprezecea la ora patru dimineața.
— Păi, ce fel de dirigintă ești, dacă nu poți să-i ții în frâu? Mai bine să-ți dai demisia și să lași pe altu, care știe cu ce se mănâncă școala.
— Doamnă, dragă, eu cred că dumneavoastră ar trebui să știți unde este Andreea la ora aceasta, nu eu.
— Să taci mai bine, mă întrerupe doamna. Ar trebui să fii mai apropiată de elevi. Andreea este copilăroasă, dar este fată bună. Nu mi-e rușine cu ea. Toate fetele din clasa ta și-au pus inele din acelea în buric, numai a mea nu, sărăcuța!
— În primul rând, aș vrea să știți că din toată clasa doar Andreea are percing  în ombilic. Ea l-a arătat la școală colegilor. Și l-a pus de Crăciun, deci în urmă cu vreo două luni. Celelalte fete nu au așa ceva. În al doilea rând, nu este chiar problema mea ce fac elevii mei când sunt acasă cu părinții sau sunt  în vacanță. Că doar nu le sunt bonă.

Ultimele cuvinte au înfuriat-o rău pe mama Andreei, așa că înainte de a trânti receptorul în furcă îmi mai aruncă vreo câteva vorbe, cu verbe la persoana a doua singular, așa ca să nu-mi tihnească de frântura ce mai rămăsese din noapte.
— Să-ți fie rușine, comunisto, nostalgică ce ești! Ești invidioasă pe noi că avem bani, că ne descurcăm! Lasă că-ți arăt eu ce este democrația, dacă nu ai învățat până acum!

Am rămas descumpănită în hol. Nu puteam realiza ce a fost asta. O fi fost beată? Nu cred. Așa se purta de câte ori venea la școală. Am vrut să mai recuperez ceva din somn, dar gândurile și revolta mă frământau încât am renunțat să mai încerc să adorm.

Dimineață  am plecat la școală, iar prima oră o aveam la clasa a cărei dirigintă eram. Spre surprinderea mea Andreea era în clasă, veselă nevoie mare. Când am intrat Andreea s-a repezit să mă îmbrățișeze.
— Vai, doamna dirigintă! Așa am râs cu mami când am ajuns acasă și mi-a spus ce a făcut. Doamne, i-am spus că nu este normală. M-am întâlnit cu niște prieteni din Italia și am întârziat puțin, iar telefonul mi s-a descărcat. Așa este ea. Se agită din nimic. Doar nu este prima dată când merg târziu acasă, dar acum nu știu ce a apucat-o. Am râs amândouă ca proastele de ce a făcut, isteața. M-a întrebat de percing. I l-am arătat și mi-a spus că este foarte drăguț.

Acum, în memoria mea afectivă, două imagini stau față în față: una este  a școlii în care respectul, ordinea, instrucția și educația făceau casă bună,  în care „locuiau” elevi, părinți și dascăli, având un scop unitar, acela de a scoate  oameni adevărați din acest proces. Cealaltă imagine este cea  în care, datorită aroganței, a puterii financiare a unora, a democrației prost înțeleasă, dascălii sunt discreditați, școala bâjbâie în hățișurile din care nicio lege și nicio hotărâre de Guvern nu o va scoate vreodată, și asta deoarece drumul pe care merge este unul greșit.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii