Despre sănătate în vremuri de doctorate

M-a trezit o boare de moarte. Nu venită pe fereastră, din întuneric, ci din lăcomie. Am sunat la Salvare.
– Pacientul respiră?
– Respir, mă întreb, gândesc liber …
– Primiți ajutor în 15 minute. Între timp poate îmi spuneți cum vă cheamă și ce vârstă aveți …

Conversația cu oamenii are darul de a liniști. Salvarea a venit cu 8 minute mai devreme, fără sirene, fără jocuri de lumini. Era după zece seara. Noapte deja. Aerul rece mi-a dat de știre. Deși pe dinafară tensiunea arăta bine, pe dinăuntru încă mai domnea o stare de confuzie. Paramedicii mi-au spus că trebuia să merg la spital. Deși electrocardiograma își făcuse corect tema acasă, alți parametri dădeau peste cap orice teorie. Doamna paramedic mi-a spus că rezultatele erau neobișnuite și datoria dumneaei era să-mi facă cunoștință cu un medic. M-a bucurat să aud că mai avem încredere în doctori și nu în programele-diagnostic din mediul online. M-am îmbrăcat cu ce mi-a venit la îndemână, că nu se făcea să ajung târziu. De fapt, era cu mult prea devreme. Când am ajuns la spital ora era exactă, dar data afișată pe panoul din zona de triaj, unde aterizasem, era cu două zile mai devreme. O veste bună. Mă simțisem rău, carevasăzică, cu două zile în urmă, pe moment revizitam întâmplarea. Asistentele mi-au lăudat cizmele, niște ciubote albastre, de gladiator. După evaluarea rezultatelor investigațiilor paramedicilor am fost condusă în sala de așteptare. Parcă toată căldura din spital se strânsese boț și atârna de tavan. Sala de așteptare era plină, ca la congres. Mai trecusem pe la urgențe cu ceva ani în urmă, înainte de pandemia scoasă la vânzare de laboratoarele IT-iștilor. Admirasem curățenia, amabilitatea. Am găsit mizerie și niște cutii metalice urâte, ca niște sicrie de cafea, de snacks-uri și de băuturi carbogazoase, cam tot ce este contraindicat în caz de boală. În Occidentul ultimilor ani, pacienților nu li s-a recomandat dietă sau tratamente naturiste ca ajutor în tratarea bolilor. Tocmai de aceea nu m-am obosit să-i spun unei doamne doborâte de o criză de fiere că nu era recomandat să bea coca-cola. Riscam să fiu linșată de aroganța înghițitorilor de pastile, închinătorilor la pastile ar fi trebuit să spun. Nu că pastilele nu ar fi bune, dimpotrivă, salvează vieți, doar că e nevoie și de efort din partea pacientului. În ultimul timp medicii din lumea occidentală nici măcar nu s-au mai obosit să le spună pacienților că medicamentele nu se iau cu alcool, d-apoi să mai caute energie să lupte cu producătorii de propagandă mascată de marele ecran (în filme pastilele erau aproape întotdeauna luate cu alcool, ca să rămână în mintea spectatorului că se poate; puteți face singuri un exercițiu de voință, depistând ce alte proaste și periculoase obiceiuri au fost propovăduite de industria muzicală și de cea a filmului minților subțiri, lipsite de bagajul de cunoștințe necesar să le ferească de propaganda răului). Celor care și-au făcut din biserică crâșmă le-a dispărut particula fericirii.

Mare parte din bolnavi oricum nu știau cum să folosească mașinile cu rahaturi. Un domn bandajat la cap a scos un pumn de mărunțiș și a cerut audienței ajutor să-și cumpere un pachet de pufuleți cu gust de afumătură. Îl luaseră de la serviciu și nu apucase să mănânce. Nici asistentele, nici doctorii care se învârteau important, cu dosare în mână, nu știau cum funcționează hardughiile. Până la urmă s-a ridicat de pe scaun singurul tânăr care reușise să-i cumpere nevesti-sii o ciocolată, plătind pentru pufuleți cu cardul său. Omul muncii i-a pasat mărunțișul, după care și alții, prezenți la minune, au îndrăznit să-și cumpere sucuri fără a da cu pumnul în vitrină. Mirosea a mizerie, a droguri și a nepăsare. În vestul miliardarilor pac-pacifiști miroase a droguri și a mizerie. De câte ori vă bucurați că v-ați cumpărat ultimul model de televizor, de telefon sau de calculator, gândiți-vă că s-a mai închis un spital. În ultimii ani nu s-a mai investit în medici și în profesori de calitate. V-ați umplut casele de gadget-uri, le purtați cu mândrie, ar trebui să vă deranjeze faptul că s-au împuținat spitalele și medicii cu drag de meserie. Că profesorii și-au vândut conștiințele pe câțiva bani în plus la salariu, bani proveniți din diverse comisioane. Scoateți orașele din cenușă și din cenușiul nepăsării. Cereți și participați la distrugerea industriei drogurilor, a rețelelor de distribuire a drogurilor. Demontați și dați în vileag rețelele de prostituție, de trafic de organe, de trafic de ființe umane. Uitați-vă cu atenție la ce au făcut din occident miliardarii plasticului, guvernații corupției. Nu lăsați cenușiul să muște din țară. Nu vă mai rugați pentru autostrăzi, salvați satele. Salvați Viața, salvați-vă viețile. Drogurile au distrus mințile occidentalilor care nu au știut și apoi nu au mai putut să se opună să devină ei înșiși de consum. De aceea e important ca războiul din Ucraina să fie înțeles pe drept; prin naționalism, estul își apără ce i-a mai rămas din omenie, din mintea limpede și liberă, chiar dacă uneori mai pune gura pe băutură. Drogurile sunt noaptea minții, nu acceptați monștri pe post de dumnezei. Recent am văzut pe internet niște filmulețe care explicau cum se sterilizează corect obiectele folosite la injectarea cu heroină. În loc să se termine odată, că bani sunt, cu industria drogurilor, s-au dat bani pentru filme publicitare menite să prelungească suferința clienților, ca să crească negoțul. Voi chiar nu vedeți unde se duc banii miliardarilor? Ai oamenilor de nimic? Când aud filosofi, personalități ale vieții publice, masoni de toate condițiile preamărind societatea occidentală, fără a menționa răul care îi mărunțește fundația, îmi dau seama că, într-adevăr, nu ne-a mai rămas decât Dumnezeu. Fără industrie domestică, fără agricultură de calitate, fără muncă în folosul vieții, țările occidentale s-au umplut de săraci, de mizerie, orașele s-au urâțit. E nevoie de atât de puțin pentru schimbare, dar ideologii vanității și ai nimicului trag cu dinții de ultimul bănuț public.

În spitale s-a ajuns să miroase, putrid, a băutură contrafăcută, a droguri și a mizerie de cocină. Oamenii poartă haine de firmă (scumpe), pline de jeg, care nu cunosc formula apei. Mai poartă oamenii kilograme de fond de ten și gene false, tatuaje îngrozitor de urâte, negru pe sub unghii. Cum să-ți faci, mă, tatuaj cu Isus Christos? Câtă imbecilitate de neuron de tablă!

Prin sala de așteptare mai treceau și pacienți de salon ai spitalului. O adolescentă în papuci de casă, niște iepurași trecuți prin noroiul de acum trei zile, aștepta înfrigurată. La venire, cel așteptat i-a făcut semn să iasă afară. În timp ce se îmbrățișau aproape că m-am înduioșat la vederea primelor semne de dor și dragoste, până când tânărul îndrăgostit a scos din portofel țigara dependențelor scoase din clandestinitate de către guverne criminale. A urmat un schimb de boli, de viruși și de gust de moarte.

Afară începuse să plouă cu găleata. Ploua ca-n luna lui Marte. Ce căutam eu acolo? M-am ridicat și m-am dus la ghișeul admiterilor, cu sau fără ambulanță, comunicându-le că vreau să văd ce mai e pe acasă. Mi-au cerut să vorbesc cu asistenta de la cea mai apropiată cameră de triaj.

Asistenta peste care am dat mi-a spus că nu era de competența dumneaei. A venit o alta. Cu o hârtie. Mi-a spus că era de la un alt spital, fusese trimisă să ajute; acolo nu aveau destule ambulanțe așa că mulți bolnavi fuseseră redirecționați. Spitalele rămase funcționale se peticesc și ele cum pot. Dați-le naibii de telefoane mobile, tablete și drone de ultimul tip, cereți investirea banilor publici în spitale curate și performante, în pregătirea de personal adecvat, și ca număr, și ca profesionalism. Căci dacă nu veți mai fi, cum vă veți mai putea folosi de gadget-uri care nici măcar nu vă vor binele? Asistenta mi-a spus că plecarea însemna riscul de a da ochii cu moartea. Așteptasem deja patru ore, erau semne că aș mai fi putut aștepta cel puțin încă patru. Simțeam și entuziasmarea speranței celorlalți așteptători, la gândul că mai ieșea unul din rând și aveau poate șansa să fie văzuți mai repede. Personal, mă gândeam cu drag la confortul patului de acasă. Asistenta bifa la repezeală datele de pe foaia de ieșire la cerere din grija camerei de urgență.
– Oi! Săptămâna viitoare e ziua dumneavoastră de naștere. La mulți ani!

Nici nu și-a dat seama cât de ridicol a sunat, în contextul propoziției de dinainte. Am semnat, reamintindu-mi că, conform datelor de pe pereți, eram încă într-un spațiu și într-un timp petrecut cu 48 de ore în urmă. Trecusem de hop. Proust și-ar fi scurtat și dumnealui pledoaria pentru așa pleașcă.

Afară ploua cuminte. Aerul rece, curat era singurul medicament de care mai aveam nevoie la ora aceea fără grabă. În fața spitalului, în rondourile pe care în alte primăveri fuseseră plantate panseluțe se odihneau acum niște bolovani. Mortăciuni fără nevoie de pansament.

Am chemat un taxi, pentru că nu progresul m-a speriat, ci lipsa de discernământ, de echilibru. Altădată în spitale nu existau nici mașini de cafea și nici cutii de livrare de știință-fără-conștiință la pachet. Acum au renunțat până și la mașinile de scos bani de pe carduri. Cică răspândeau viruși. Dar mașinile de cumpărat produse de proastă calitate cu ajutorul cardurilor nu sunt atinse tot repetat (când se tastează coduri de produs, cantitate etc), ipocriților? Mie îmi plac cafenelele și restaurantele-cantină (care au supraviețuit prin unele spitale) unde femei drăguțe mă întreabă, chiar dacă nu le interesează, cum mă simt și ce mă aduce pe la ușile doctorilor, care îmi recomandă plăcințele și apă plată și care știu să surâdă cald, chiar și când se prefac. Șandramalele metalice zâmbesc publicitar, ca nebunele.
Când am ajuns acasă am văzut că salcia din poartă înflorise așteptându-mă.