Din cartea recordurilor frustrante

În iulie 1969, când omul făcea un mic pas pe satelitul natural al Terrei, umanitatea întreagă se vedea făcând un salt uriaș, unul care o propulsa în cosmos și o făcea să se simtă superioară din toate punctele de vedere oricăror forme de viață de pe planeta pe care începuse deja s-o îmbâcsească cu deșeurile sale. Memorabilele cuvinte aparținând primului om care pășea pe Lună făceau ca omenirea, în sinea ei, să se viseze deja cucerind planetă după planetă și locuind-o, lăsând apoi în urmă gunoaiele – pe care nu avea niciun chef să le strângă, evite sau recicleze – și luându-și zborul spre alți aștri. Trei ani și 12… apostoli mai târziu, aceeași omenire avea să abandoneze – momentan – visul extraterestru, pe motiv de incompatibilitate. Luna nu ne voia pe teritoriul ei iar ADN-ul nostru nu părea dispus să se adapteze condițiilor mai mult decât vitrege. Obiectivul egocentric, cel de intimidare a adversarului angrenat în războiul rece și de demonstrare a prepotenței, fusese deja atins, fie și la modul îndoielnic. Când e vorba de măsurarea puterilor, nu te uiți la bani, iar cheltuielile fuseseră și ele astronomice.

După ce chiriașii Terrei au demonstrat că „se poate”, după ce au luat probe selenare și le-au analizat, după ce i-a cuprins jalea la scrutarea pustiului neprimitor, au cam pierdut interesul… lunatic, au schimbat macazul și s-au îndreptat pe rând și spre alte ținte cosmice, fără a precupeți osteneala și investițiile halucinant de mari. Li s-a dat de înțeles destul de repede că, deși cosmosul nu e locuit de nimeni, nici măcar acel nimeni nu-i prea vrea, așa că s-au întors mai mult sau mai puțin spăsiți la lucruri mai pământești și și-au văzut de vechile îndeletniciri. Nu, nu s-au apucat de făcut ordine și curățenie, și nici n-au devenit mai cumpătați la folosirea resurselor, ba dimpotrivă. Războiul rece merge acum mână în mână cu cel fierbinte. Se ia hrana de la gura și jucăriile din mâinile copiilor și din ele se fabrică arme, copiii înșiși devin carne de tun. Scopul este același: de a-și arăta unul altuia mușchii de… oțel. Mușchi meniți să camufleze împuținarea neuronilor și rătăcirea sufletelor.

Și deși războiul rece se încheiase – oficial –, competiția dintre marile puteri a continuat, mutându-se și pe tărâmul altor științe. De dragul științei (sau doar al faimei) s-au alocat sume astronomice și pentru descifrarea cărții vieții, a ADN-ului uman, compus din vreo trei miliarde de perechi de baze, descifrare care a costat cam tot atâtea miliarde de dolari și a durat 13 ani. (Astăzi se vorbește de oferte de sub 200 de dolari făcute celor curioși să-și afle secretele genetice și dispuși să fie cărți deschise pentru băncile de date, iar analizele durează doar câteva zile!) În 15 februarie 2001 se anunța câștigătorul, celebrat printr-un articol într-un faimos jurnal de specialitate. În 2000 cel mai puternic om al planetei își amintea cu emfază de slovele dăltuite în 1969 în cartea de istorie a omenirii și le mai adăuga unele la fel de extatice. „Astăzi învățăm limbajul în care Dumnezeu a creat viața!” declara el convins și convingător. Într-un mic moment dedicat unei conferințe de presă se evoca un mare moment în istoria umanității, deși limbajul despre care se vorbea era doar o înșiruire interminabilă de vreo patru litere care se repetau aparent aleatoriu de sute de milioane de ori. Că în acea zi nu învățam absolut nimic din nicio limbă, ci doar scrijeleam niște hieroglife, aveam să pricepem curând, tot așa cum pricepuseră și cei care făcuseră săltații pași pe lună.

Surpriza care ne-a așteptat de îndată ce am deschis ușa bibliotecii numite ADN a fost oarecum asemănătoare aceleia pe care ne-a conferit-o și primordiala – și falsa – presupunere referitoare la funcționarea creierului uman. Ceva ne îndreptățea să credem că doar zece procente ridicole din creier ar fi utilizate, restul era considerat a fi rezerva cu care, nu se știe de ce, ne înzestrase natura. În realitate, restul procentelor pe care noi ne bazam reprezenta marea necunoscută pentru noi. Că natura nu creează lucruri inutile și care să hiberneze în proporție de 90% aveam să înțelegem treptat, pe măsură ce mai deslușeam câte ceva din tainele ei. Tot așa și cu genomul, a cărui complexitate ne-a uluit și ne uluiește pe zi ce trece. Deschizând ușa genomului am deschis de fapt o ușă oarecare dintr-un imens labirint. Deocamdată nu cunoaștem decât poziția și funcțiile unor fragmente infime, ceea ce – iarăși – ne face să tragem concluzii pripite, cum că restul ar fi balast, secvențe aflate în stare de latență/standby, așa cum consideram odinioară a ne fi creierul. Nu doar o dată în astfel de împrejurări, pripeala i-a făcut pe cei mai mulți să creadă că au ajuns în posesia adevărului absolut. Cum să nu-ți dea aripi eventualitatea de a dispune de atâta material de rezervă și de oportunități infinite?

Și în acest caz, ca și cu spațiul cosmic, ne dumirim treptat, pe măsură ce învățăm mai multe, că habitatul și rolul nostru pe lume sunt desăvârșite aici și așa cum sunt. Dacă (încă) nu știm la ce sunt bune anumite secvențe din genom, nu înseamnă că ele sunt balast sau doar vestigii evolutive. Că dispunem de capacități extrem de limitate în a ne copia natura – și poate că e bine să fie așa! – ne-o spun chiar dezvăluirile recente de pe tărâmul științei. Nu am apucat bine să facem un pas înainte iluzionându-ne că ne-am descifrat genomul, că am fost nevoiți să facem alți doi pași înapoi, atunci când am constatat cât de schimbător este acel material pe care noi ne și vedeam copiindu-l și ajustându-l după bunul plac.

Ne-am lăsat cuprinși de beția abilităților nelimitate pe care ni le promitea plagiatul și modificatul acelei cărți a vieții, fără să luăm în calcul și eventualitatea declanșării unor avalanșe greu de stăvilit. Din fericire nu s-a întâmplat așa pentru că între timp ne-am trezit din beție și am fost nevoiți să constatăm că cititul acelei înșiruiri de șase miliarde de litere ne lămurește, deocamdată, tot atât cât îl dumirește buchisitul unui text pe un analfabet funcțional. Am ajuns la concluzia că mai avem nevoie de câteva sute de ani până să putem înțelege acel „limbaj dumnezeiesc” care face ca indivizii unei populații să se deosebească mai mult între ei decât se deosebesc o rasă de alta. Dacă acum două decenii puneam semnul egalității între individ și genom (considerând că, deși genomul ni se suprapune în proporție de peste 99%, restul, mai puțin de un procent, reușește să ne facă unici), de curând am aflat nu numai că un om e un mozaic genetic, ci și că nu mai putem pune semnul egalității nici măcar între genomul de astăzi și cel de mâine al fiecăruia dintre noi. Ba nici măcar între genomul a două celule de același fel din același organism – și, după cum bine știm, fiecare om dispune de 10¹³ celule. Fiindcă totul se află în continuă mișcare, transformare și reorganizare, așa încât nici roboții puși să secvențieze nu țin pasul cu modificările, chiar dacă lucrează zi și noapte.

Genomul ni se modifică de cel puțin 40 de ori din momentul concepției și până la naștere. Ce înseamnă asta pentru viața de după naștere poate să-și imagineze fiecare. Sau nu. Fiindcă e greu de conceput că ființa numită „om” nu dispune de un singur genom, ci de câteva miliarde… Practic fiecare celulă își are materialul genetic propriu, unul care se aseamănă cu cel al celulei vecine dar care se și deosebește de el. De ce este așa? Fiindcă la fiecare diviziune celulară se produc câteva greșeli (să le numim mutații). Neuronii se cuplează și decuplează permanent ajutându-ne să ne însușim lucruri noi și făcându-ne să memorăm unele sau să uităm altele, și tot așa ni se remodelează și genomul. Genomul e un mișmaș de gene săritoare (se numesc transpozoni) dintr-un loc într-altul, gene care se autocopiază (cu scop de auto-supraviețuire) și se așază altundeva în genom decât acolo unde tocmai fuseseră descoperite, de mutații care se perpetuează sau se șterg, de fragmente de ADN care stimulează sau interzic reproducerea unor gene. Există estimări conform cărora jumătate din materialul nostru genetic ar fi compus din astfel de gene sprințare. Cum să le manipulezi, când nici măcar nu știi cum și de ce fac ceea ce fac? Poate că din acele gene care se repetă se asamblează la un moment dat altele noi, când evoluția o cere. Un fel de material reciclabil, musai să stea mereu la îndemână. E clar că mâna omului nu poate controla fenomene de asemenea amploare, ci doar se joacă… să sperăm că nu cu focul, ci doar cu curiozitatea.

Cam aceeași revelație am avut-o și cu cel mai performant dintre computere, cu propriul nostru creier. Convinși fiind că știm destule despre el, am început să-i reproducem funcțiile, introducând tot felul de algoritmi în calculatorul-minune ce reprezintă inteligența artificială (IA). Și, culmea, pe măsură ce trecea timpul și algoritmii se înmulțeau și se complicau, am remarcat cu stupoare că de fapt am ajuns cu știința despre creierul uman cu peste zece ani… în urmă. Paradoxal, știm mult mai puțin astăzi despre funcționarea creierului, decât (credeam că) știam atunci, deși știința a făcut progrese (sau poate tocmai de aceea).

Vorbeam despre transpozoni, acele gene „egoiste” (fiindcă sunt preocupate în primul rând de propria supraviețuire) care țopăie prin genom dintr-un loc într-altul și par a fi resturi de genom viral, integrat în genomul nostru pe parcursul evoluției, motiv pentru care unii îi încadrează la categoria „paraziți”. Ei bine, poate cea mai fascinantă dintre descoperiri – și implicit și teoria care decurge din ea – o reprezintă faptul că majoritatea genelor săritoare se află chiar în creier. Fiecare neuron le are pe ale lui și în fiecare celulă nervoasă se plimbă gene dintr-un loc într-altul. Dar nu aiurea și nu întâmplător, ci cu sistem, fiind controlate și înfrânate la timp de alte elemente, înainte ca lucrurile să degenereze. Oamenii de știință chiar se întreabă dacă nu cumva ele stau la baza unui fenomen inegalabil în natură: conștiința. Dacă nu cumva acela este locul unde se ancorează personalitatea și de unde izvorăște creativitatea fiecăruia. Fenomene care nu se pot moșteni, în orice caz nu într-un astfel de aranjament, fiindcă genomul neuronilor se modifică și se adaptează permanent împrejurărilor, iar acele împrejurări nu sunt identice la doi oameni. Prin urmare, niciun creier nu poate exista a doua oară. (A se avea în vedere la plagiere și a se reflecta la înzestrarea IA cu acrobați de tip transpozoni, precum și cu un reglator „rezonabil” al acrobațiilor pentru ca acelea să nu iasă din matcă declanșând tragedii!) Se înțelege de la sine că nu totul decurge perfect și că pe măsură ce se înaintează în vârstă – ori în funcție de stilul de viață – se influențează considerabil și procesele de reglare.

O lume întreagă a admirat cu ochii în lacrimi imaginile celeste surprinse de camerele cosmonauților trimiși să sondeze terenul spațial cu un an înainte de Marea Aselenizare și care, în căutarea Lunii au dat de… Pământ. Pentru ei, de acolo de unde se aflau, nu „răsărea” Luna, ci Pământul! O pură întâmplare, sau Cineva ne atenționa că acolo ne este locul?! Acele imagini înfățișau albastrul infinit al planetei pe care o locuiam și care, prin comparație cu sumbrul peisaj lunar, părea ireal de frumoasă. Nu a mai rămas mult albastru și nici verde în fotografiile actuale, în care culoarea plumburie a poluării, a uscăciunii și a cenușii câștigă tot mai mult teren. Planeta devenită cafenie regretă probabil profund „chemarea” pe care ne-a trimis-o în cosmos în urmă cu 50 de ani.